Acest an poate fi cel mai frumos. Dacă patronii înţeleg cît de urîţi au fost cei dinainte.
Acum 9 ani fără un pic Zenga lua Steaua şi Lucescu jr., Rapidul. Aşa se încheia o traversare a deşertului cluburilor, servitoare umile ale naţionalei. Vremurile erau minunate: România se trezise plină de bani. Capitalismul mirosea bine. Patronii se credeau nemuritori precum copiii de grădiniţă, convinşi că pot construi, echipe sau imobile, pînă la Dumnezeu şi mai departe. Doi ani mai tîrziu, Steaua şi Rapid făceau istorie în UEFA şi în breşa deschisă s-au bulucit toţi şmecherii, ca la cîrnaţi gratis. Cerul era limita. Şi-apoi cerul a devenit un capac de plumb.
Iată unde sîntem azi: două echipe uriaşe, Timişoara şi Craiova, au o cruce la căpătîi. Rapid şi-a făcut harakiri, iar părinţii lui Dinamo se păruiesc la căpătîiul unui copil comatos. O campioană, Urziceni, a spart banca Ligii şi apoi a dispărut. O alta, Oţelul, a rămas nemîncată la masa bogaţilor. Steaua, pînă la Reghe, a dat reprezentaţii de circ pe banii ei, iar CFR, pînă la Manchester, via Braga, ne-a prezentat imaginea schizofrenică unui matematician strălucit care uită sistematic tabla înmulţirii. Ciocanul falimentului ameninţă, nediscriminator, un simbol ca “U” Cluj sau un antiexemplu ca Bistriţa. Bizar. Văzut din Cosmos, fotbalul românesc arată ca atins de o boală rară, capabil de salturi remarcabile şi de căderi abisale într-o înşiruire ameţitoare. E un caz limpede de rătăcire, de demers aiuristic, fără orizont, ca un moft de după-amiază. Perfecta neîmplinire e FC Vaslui, echipa care n-a realizat nimic, alimentată fără rest de umorile şi baierele patronului ei. Care acum zice că s-a săturat. Dl Porumboiu recunoaşte deschis, spre deosebire de alţi specialişti în hemoragii financiare, că a dat greş. Minunat! Şi mai departe? Ce facem? Ne bosumflăm? Ne luăm jucăriile şi plecăm?
Sau pricepem că joac
