Nu ştiu dacă de vină este mahmureala prea plinului bahic al sărbătorilor din lanţul celor 12 nopţi magice, dintre Crăciun şi Anul Nou, dar ceva trebuie să fie! De multă vreme nu s-a mai văzut o asemenea densitate de enormităţi solemn declamate în spaţiul public de înalţi şi, se presupune, responsabili reprezentanţi ai ocupaţiilor şi ai ştiinţei economice. Bunul simţ şi logica elementară se tăvălesc de durere, faultate la os cum au fost; ceva de maniera Stiles contra Eusebio, la Campionatul Mondial, Londra, 1966!

Războiul fratricid dintre America şi Europa furnizează, în continuare, sursa şi contextul acestei aglomerări de năstruşnice declaraţii. Nici nu se răciseră bine sarmalele Crăciunului, că artileria grea de pe Noul Continent a început să tragă cu toată muniţia din dotare asupra celui vechi. Şi, ce altă satisfacţie mai mare, decît să o facă cu ţeava unuia de-al lor, nimeni alta decît distinsa doamnă Madeleine Odette Lagarde. Pe măsură ce maşinăria bugetară a Americii se apropia de momentul critic al sfîrşitului de an, fără perspective clare asupra soluţiei de compromis între planurile Administraţiei Obama şi cele ale opoziţiei republicane, Preşedintele Director al Fondului Monetar Internaţional se grăbea să ne duşulească la rece. Pe post de soprană a corului care susţine că economia globală este ameninţată cu prăbuşirea într-o gaură încă şi mai neagră decît cea în care se zbate acum, că nu-şi poate reveni, numai şi numai din cauza neorînduielii, a tîndălelii, ba chiar a prostiei care s-au înstăpînit în ograda Europei, preşedinta în funcţiune a Fondului Monetar Internaţional ţinea să marcheze cu claritate tabăra în care a fost angajată să joace! Asta, pentru că doar cu cîteva săptămîni mai devreme, încă mai încerca să o scalde, să sugereze că ar exista un soi de balanţă de care depinde stabilitatea economico-financiară a lumii, pe talgerele căreia stau la p