Parcă a fost ieri noaptea greu de uitat de-acum aproape 50 de ani, când mâncam cu Petre Străchinaru şi alţi băieţi minunaţi slănină cu cozonac într-o cameră de cămin studenţesc din Iaşi (el student, eu încă elev). Tot parcă ieri, dar acum vreo 40 şi ceva de ani, am trăit altă noapte greu de uitat, la Micloşoara, cu „fraţii” mei Petre şi Dan (am pus cuvântul fraţi între ghilimele pentru că doar unul dintre ei mi-e frate cu acte-n regulă şi-acela nu e Petrică), eu sentimental incurabil la răscruce de drumuri, ei certăreţi deja cinici… Şi câte nopţi, şi câte zile n-am fost unul lângă altul, cu trupul ori cu sufletul, într-o prietenie de-o jumătate de veac!

Petre Străchinaru este pentru mine un reper, nu neapărat o ţintă de atins. Într-o vreme când nu ne închideam în case, în spatele uşilor metalice şi al încuietorilor sofisticate, apartamentul familiei Străchinaru era locul de întâlnire al multor oameni de spirit din urbea noastră provincială. Dispus oricând să-ţi dea un sfat şi să-ţi spună o vorbă bună, Petrică era gazda perfectă într-o lume încă neatinsă de alienare.

E momentul să revin în prezent şi să spun că, la 70 de ani pe care-i împlineşte astăzi, Petre nu şi-a schimbat prea mult obiceiurile: regăseşti acelaşi suflet deschis şi empatic, aceeaşi gazdă perfectă, dispus oricând să dea un sfat sau o idee de afaceri (nu că s-ar pricepe, dar ideile nu-i lipsesc…) cuiva care chiar are nevoie de ele. Între timp a îmbătrânit puţin, a devenit un bunic important (bunic important e acela care are cel puţin patru nepoţi, Petrică are şase, să-i trăiască!) şi divaghează mai mult, în rest a rămas acelaşi bun prieten şi frate. Îi lipseşte un nuc bătrân, la umbra căruia nepoţii să-i stea în braţe şi să-l tragă de barbă în ograda casei din Predeluţul Întorsurii Buzăului (îi lipseşte şi barba, dar asta se poate rezolva mai uşor).

Chiar dacă s-a izolat puţin într