Am avut doar două întâlniri cu Sergiu Nicolaescu, după 1990, în calitatea sa de senator FSN/PDSR, din care însă mi-am putut da seama de calitatea perdonajului.
L-am întâlnit în persoană la inceputul toamnei 1990.
Eram jurnalist la Romania liberă și-l ajutam pe regizorul britanic Mike Dutfield, care filma un documentar “And the Walls Came Tumbling down: The Power of the Word” (Cum s-au prăbușit zidurile: puterea cuvântului) pentru Channel 4.
Documentarul îl avea ca narator pe colegul meu de atunci, Ștefan Niculescu-Maier, și era povestea grupului condus de Petre Mihai Băcanu, de la editarea unui ziar ilegal pe vremea lui Ceaușescu, până după 22 decembrie 1989, când România liberă devenise principalul ziar de opoziție împotriva regimului condus de Ion Iliescu, al cărui aliat de nădejde era Sergiu Nicolaescu.
Senatul înființase după alegerile din 20 mai 1990 o comisie de anchetă privind privatizarea ziarului România liberă la data de 1 aprilie a aceluiași an.
În fapt, era o răfuială a FSN, care câștigase 2/3 din voturi în alegeri, împotriva a ceea ce partidul lui Iliescu percepea ca principalul oponent din societatea românească.
Din comisie făcea parte și Sergiu Nicolaescu, alături de naționaliști xenofobi ca Romulus Vulpescu și Vasile Moiș (un personaj controversat, ajuns ulterior sa reprezinte și Partidul România Mare în parlament).
Le-am solicitat celor trei un interviu pentru documentarul lui Mike Dutfield, însă toți trei au refuzat, iar Sergiu Nicolaescu a fost, țin minte, cel mai politicos, ceea ce nu era greu, date fiind apaucăturile, cunoscute de altfel, ale celorlalți doi.
Întâlnirea dintre noi a avut loc pe culuoarele clădirii Senatului (pe atunci în fostul sediu al Comitetului Central al PCR) și a durat doar câteva minute.
Această întâlnire spune puțin în mod direct despre Sergiu Nicoalescu, eroul (au