Există o componentă narcisiacă nemaiîntâlnită în fibra poporului român, într-atât de manifestă încât nu poate să o depăşească decât complexul de inferioritate cu care ne afişăm „celuilalt" de câte ori avem ocazia.

Înainte de Anul Nou, stând şi aşteptând un feribot cu program rar şi special de sărbători, undeva în îndepărtatul Nord, povesteam cu un portughez rătăcit şi el la capătul lumii şi zgribulit de frig, ca un locuitor al Sudului european, fertil şi leneş, după cum bine cunoaştem de prin presa germanofonă. Mi-am reprimat întâiul instinct, de a-l întreba pe ocolite ce a auzit despre România şi români, aşa cum nu reuşesc nicidecum s-o facă tinerele femei abuziv angajate pe la televiziuni, ca să-şi desfăşoare nurii proaspeţi prin preajma porţilor de aterizare de la Otopeni, de câte ori apare vreun occidental Don Juan în drum spre studiourile de filmare de la Buftea. „Cum vi se pare România? Ce aţi auzit de România? Dar femeile, cum vi se par?" Din proprie iniţiativă şi din nevoia de a vorbi cu cineva, şi-a adus aminte că CFR-ul le-a scos fotbalul din cap celor de la Braga, în toamna recent trecută, şi că Cristi Mungiu are mari şanse să câştige, în sfârşit, Oscarul în acest an, după ce îl meritase încă şi mai cu deasupră de măsură acum 5 ani. Iar de aici înainte, componenta mea românesc-narcisiacă s-a simţit gâdilată în orgoliu şi i-am recitat pe nerăsuflate alte câteva titluri de filme (mai mult sau mai puţin) recente, cu entuziasmul cinefilului mândru de calitatea mondială a producţiilor cinematografice realizate de compatrioţii săi.

I s-a stârnit cumva curiozitatea. M-a întrebat dacă cele redate de dl. Mungiu în filmele sale au corespondent în realitatea românească. I-am spus că orice peliculă care nu declamă contrariul, în principiu, se inspiră din fapte reale sau măcar verosimile şi că, da, decretul anti-avort a existat, politicile pro-nataliste