- Social - nr. 5 / 9 Ianuarie, 2013 Imparatul Constantin cel Mare este una din personalitatile de seama din istoria universala. Pana la el, Biserica a indurat grele persecutii din partea imparatilor romani. Convertirea lui la crestinism a insemnat o mare cotitura in istoria acestuia, caci prin publicarea edictului de toleranta religioasa, de la Milan din 313, Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate in tot imperiul roman. Biserica intra, de acum inainte, intr-o perioada de inflorire si propasire, in «secolul ei de aur». Constantin a avut fata de crestinism o atitudine binevoitoare. Imparatul insusi pastra aproape tot timpul domniei demnitatea suprema pagana de pontifex maximus si nu se lepada de paganism decat prin Botezul savarsit cu cateva zile inainte de moarte, in mai 337. Trebuie sa recunoastem, insa, ca pastrarea titlului pagan de pontifex maximus ii da dreptul si posibilitatea de a supraveghea si tine in frau paganismul, in interesul crestinismului insusi. Daca imparatul ar fi renuntat atunci la el, isi ridica un rival periculos, care ar fi putut sa restabileasca situatia de mai inainte a paganismului, inca puternic prin numarul credincio silor lui, prin influenta si situatia inalta a senatorilor, a aristocratilor si functionarilor superiori. In luarea de masuri favorabile Bisericii, Constantin proceda treptat si cu mult tact. Politica lui religioasa este caracterizata mai ales prin cateva fapte de importanta majora: actul de libertate religioasa de la Milan, din ianuarie 313, alegerea unei noi resedinte imperiale si convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325. Imediat dupa edictul din 313, imparatul scuteste pe clericii crestini de obligatia grea si costisitoare a functiunilor municipale. Scuteste Biserica de dari. Acorda ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici si intretinerea clerului. Cons