Cât timp s-au aflat la putere între 2005 şi 2012, partidele de dreapta care au câştigat alegerile din 2004 sub titulatura Alianţa DA, beneficiind de valul de nemulţumire creat de guvernarea Năstase, au comis două dezamăgiri majore: una în rândul antreprenorilor, alta în rândul oamenilor care legau ideea de bunăstare de limitarea drastică a fenomenului corupţiei.

Şi sub Călin Popescu Tăriceanu, şi sub Emil Boc dreapta a eşuat lamentabil la ambele capitole pentru că politicienii PD/PDL şi PNL s-au desprins rapid de ceea ce au promis şi, mai presus de atât, de o responsabilitate devenită urgenţă naţională: restructurarea economiei, reformarea instituţiilor, consolidarea accesului la surse externe de venit, precum fondurile europene.

În ciuda tot mai vizibilei falii dintre promisiunile de campanie şi practica guvernamentală, de la începutul lui 2005 şi până spre 2009, politicienii din cele două partide au dus-o tot într-o veselie.

Şi-au permis luxul unor crize politice succesive, au ţinut în viaţă practica drenării banului public prin firmele agreate la vârf, au ridicat pe noi culmi raportul exagerat dintre cheltuielile bugetare şi posibilităţile reale. Toate astea, într-o Românie despre care ştiau foarte bine că, în caz de furtună, creşterea economică pe care o înregistra la vremea respectivă nu o ferea de riscul scufundării. Cel puţin, nu în lipsa unor reforme profunde care să dubleze bruma de performanţă.

Că iresponsabilitatea respectivilor oameni politici a fost maximă s-a putut vedea la scurt timp după debutul celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu, când criza economică se instalase peste tot în Europa, inclusiv la noi. Or, tocmai pentru că politicul a ezitat între 2004 şi 2008, dar şi înainte de acest interval, să însănătoşească economica, România a întâmpinat criza în cea mai înşelătoare formă.

Cum se întâmplă adesea, costuri