Începutul de secol XXI găseşte societatea românească divizată, încrâncenată, suferind în diverse grade de angoase şi neîmpliniri. În vreme ce programele de sănătate publică fac referire pe toate canalele media la reguli de păstrare a sănătăţii corpului – alimentaţie, consum de lichide, mişcare – nu se vorbeşte mai deloc despre sănătatea emoţională. Şi nici despre performanţele intelectuale sau despre starea interioară de bine a indivizilor de la care se aşteaptă să-şi îndeplinească rolurile în familie, la şcoală sau la locul de muncă, în viaţa de zi cu zi a comunităţii.

Vârstele extreme fac obiectul interesului public doar atunci când devin ştire. Reprezentarea grupurilor vulnerabile şi a minorităţilor de orice fel în spaţiul comunitar este ca şi inexistentă. Eforturile punctuale ale ONG-urilor din domeniu se confruntă nu numai cu lipsa cronică de resurse financiare şi umane, ci şi cu un suport legislativ incomplet şi imperfect.

Ce loc şi ce rol au, în aceste circumstanţe, profesioniştii care se ocupă de promovarea sănătăţii mintale? În ce fel ar trebui să se deruleze o campanie de informare pentru publicul larg? S-ar putea aduce clarificările mult-aşteptate la câteva dintre următoarele întrebări-cheie?!

Este sistemul public de îngrijire a sănătăţii responsabil de sănătatea mintală a pacientului român?

Care sunt definiţiile normalităţii psihice şi la ce foloseşte avizul apt/inapt pentru dobândirea unor certificate (angajare, permis auto, port-armă, adopţie, testament ş.a.m.d.)?

Care este rolul psihiatrului, ce poate să facă psihologul şi ce conţine fişa postului unui asistent social?

Unde se sfârşeşte îngrijorarea normală şi tristeţea omenească şi de unde începe anxietatea patologică şi depresia?

Ce este boala mintală şi cine sunt pacienţii psihiatrici?

Cine şi de ce se teme de boala psihică?

Este individul reprezent