Indubitabil, Elena Lupescu alături de Ana Pauker, este una dintre cela mai controversate, să nu zic demonizate, figuri evreieşti feminine din România. Inspiratoare de legende, favoruri regale, afaceri generoase cu averea statului, de valuri de ură antisemită, intrigantă de curte, abilă sfătuitoare de alcov a Regelui Carol al II-lea.

Despre „tovarăşa Ana”, cea care ne-a lumint copilăria cu tabloul postat taman pe peretele de la Răsărit, de unde venea Lumina sadoveniană, pe vremea când noi frecventem grădiniţa cu orar redus, şi exclamam ”URSS bastion al păcii e! // ”Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!”, am citit doar o carte greţoasă, zaharicoasă şi libidinoasă ca aburul de grăsime de pe smalţul aragazului, în care se căutau oarecări justificări pentru nenorocirile pricinuite poporului român de ”fiica hahmului din Buhuşi” şi ne-a ajuns.

Cartea a apărut prompt, la căldura aburului postrevoluţionar din '89 şi ne-a fost suficientă.Era pe când tot ce zbura ,ca literatură, se consuma.

La Elena Lupescu, în pretinsele ei memorii publicate de Ed Teşu, Bucureşti 2013, lanastă la târgul din 2012, intitulată exagerat <<”M-au denumit jidoavca cu părul roşu” - Memoriile Elenei Lupescu>>, am găsit însă mai multe elemente justificative, mai umane, mai feminine.

Şi mult, mult romantism. Ieftin, de lux, princiar, dar romantism. La urma urmei, făcând totală abstracţie de istorie şi de realitate, cartea se poate citi şi ca un relativ reuşit roman de ficţiune. Sau ca o ucronie.

Romantică, elegantă. Populată de regi şi regine, prim-miniştri, intrigi de alcov, de palat şi şefi de state, totul având în centrul acţiunii metersa regală a lui Carol al II -lea.

O repet, trebuie să luăm cartea nu neapărat ca pe un jurnal olograf, căci nu avem nicio dovadă a existenţei lui.

Dacă era mai inspirat, editorul putea inventa o poveste în po