Am observat şi eu că tac. Îngrijorător de mult. Am observat-o eu, dar mi-au reproşat-o şi alţii. Mi se spune că tac arogant. Cum vine asta? Adică nu tac cuminte, a luare aminte şi smerită băgare de seamă. Tac de parcă aş sfida pe toată lumea cu refuzul meu de a mai lua parte la discuţiile lor. Deci, tac arogant. Văd şi eu că au dreptate. Mă trezesc de multe ori după ce, minute bune, gândurile mele au călătorit aiurea că n-am scos nici măcar un cuvânt şi eu nu eram aşa. M-am gândit la început că am ajuns totuşi la o vârstă care îmi dă dreptul să tac. Un pic cam devreme, dar cu toate astea e un drept câştigat. Am ţinut destul timp nasul roşu de clovn şi am jonglat destul de abil în conversaţiile sociale ca să pot acum, în sfârşit, să tac. Şi să nu ascund că o fac cu aroganţă. Mă dor fălcile şi acum de cât am zâmbit fals, dar cu tact, la toate discuţiile în care interlocutorul se preamărea de unul singur, dorind să proiecteze în ochii celorlalţi imaginea impecabilă care i se reflectă în oglindă, în fiecare dimineaţă. Înţeleg însă că nu ştim să mai facem conversaţie. Am uitat sau n-am ştiut niciodată care sunt regulile unei conversaţii de bun-simţ, care dacă nu reuşeşte să arate existenţa educaţiei, măcar să nu demonstreze prin felul nostru de a vorbi lipsa ei. Vorbim cu aceeaşi voluptate cu care postăm pe reţelele de socializare. Adică vorbim singuri. Cu unicul scop de a arăta lumii ce haine frumoase avem, ce prăjituri minunate ştim să facem, ce căsnicii perfecte avem, ce copii geniali. Pe unde am fost, ce am văzut şi ce am cumpărat. Ce avem… Fără pudoare şi fără moderaţie, pentru că avem atâtea şi datorită acestui fapt suntem minunaţi! Şi mai avem şi păreri despre tot şi despre toate. Şi avem şi obligaţia de a ni le expune şi de a cere să li se închine toată lumea ca în faţa unor sfinte moaşte. Pentru că deţinem adevărul absolut şi asta face ca acea candidă incapacitat