Când s-a hotărât trecerea ICR din subordinea Președintelui României în subordinea Parlamentului, am considerat că era o decizie rațională. Cred că un control exercitat de o structură (Senat, comisie, comitet etc.) din care pot face parte reprezentanți ai mai multor formațiuni politice parlamentare este preferabil unuia exercitat de o singură persoană. Adevărat, contează și calitatea oamenilor ce fac parte din structura respectivă, dar riscul omului nepotrivit la locul nepotrivit există și în cazul unui control exercitat de un singur om.
Nu mi s-a părut deloc serios argumentul că, atunci când este vorba de Președintele României, avem de-a face cu o “autoritate simbolică”, iar atunci când este vorba de Parlament, avem de-a face cu o “subordine efectivă”. Președintele Icsulescu se poate mulțumi să practice doar o “autoritate simbolică”, dar alt Președinte, Și-Mai-Icsulescu, poate decide că vrea să exercite mai mult decât o “autoritate simbolică”. Unul dintre rolurile legilor este să lase cât mai puține șanse chefului personal de “a face legea”.
În legătură cu noul profil al ICR, așa cum apărea definit în preambulul Ordonanței de Urgență, credeam că este neliniștitor și afirmam că avem de-a face cu un “document ce pare redactat, pe alocuri, în birourile României Mari sau pe laptopul dlui Dan Voiculescu”. Am așteptat numirea noii conduceri a ICR și după ce dl Andrei Marga a devenit șeful institutului am sperat că va găsi pârghiile cele mai potrivite pentru a determina recalibrarea sensibilă a mandatului institutului.
Primele acțiuni ale dlui Marga au fost deconcertante, dar nu mi-am pierdut răbdarea. Explicarea obiectivelor tactice și strategice ale institutului mi s-a părut măcinată de confuzie, dar am crezut că sunt rateuri de pornire, nu tocmai neobișnuite motoarelor instituționale românești. Au urmat hotărâri prin care dl Marga a descumpănit multă
