Cine îşi imaginează că turcii s-au retras în 1683, după şarja de cavalerie a lui Jan Sobieski, se înşeală. Ei împînzesc Viena şi astăzi. O asediază, practic, în fiecare minut, însoţiţi de stră-strănepoţii trupelor auxiliare de atunci. Arabi, pakistanezi, maghrebieni şi africani îţi taie calea cu făptura lor islamică, aşa cum rudele lor ţi-ar fi tăiat, acum trei secole, cheful de viaţă cu iataganul.
Nu poţi lua un taxi fără să te trezeşti în maşina unui turc care vorbeşte cu patimă la telefonul mobil. În afară de limba verilor care conduc alte taxiuri, turcul nu cunoaşte decît germana semnelor. Dacă vrei să ajungi la Naturhistorisches Museum, de exemplu, trebuie să treci mai întîi pe la gară şi aeroport, fiindcă atîta taximetrie ştiu copiii lui Osman. La interior, maşinile put ca şalvarii unui hoge anatolian, luat prin surprindere de combinaţia prune-iaurt. Dar credinţa turcului în Mercedes e atît de mare, încît el e sigur că te poţi şi căca în maşina asta fără ca cineva să observe.
Cu puţină şansă însă, poţi nimeri în BMW-ul unui arab care tocmai şi-a prăjit kebabul pe locul mortului. Germana lui aduce chiar a engleză şi, sub şocul duhorii de oaie, poţi presupune că, de astă dată, şoferul s-a şters la cur. Cînd maşina ia o curbă şi perdeaua de mătănii atîrnată de oglindă se dă la o parte din parbriz, poţi chiar să vezi unde te afli. Ai zice că eşti într-un Logan tunat din Rahova, dar hitul arăbesc care se zbate în boxe îţi reaminteşte că străbaţi oraşul lui Strauss.
Despre taximetristul pakistanez se poate spune cu un grad mare de precizie ce a mîncat înainte să te sui tu. Duhoarea ultimei mese, pe care o transpiră, cu tot cu ginger, curry şi susan, prin pielea unsă cu o transpiraţie de patru zile, e suportabilă pînă cînd, la primul hop, omul rîgîie. La hopuri mai mari, omul se poate şi băşi, desigur, fără ca tu să mai simţi vreo diferenţ
