Şi în 2013 hăţurile sunt ţinute în mână de bănci centrale mari, adică de Fed, BCE, Banca Angliei, Banca Japoniei, etc; ele ţin în viaţă sistemele bancare, sistemul financiar internaţional, prin injecţii masive de lichiditate (expansiunea propriilor bilanţuri). Criza financiară a cerut intervenţii extraordinare, adesea în contrast cu un abc de conduită. Băncile centrale au redescoperit două adevăruri:

a) stabilitatea preţurilor nu asigură ipso facto stabilitatea financiară;

b) stabilitatea financiară cere o reglementare şi supraveghere a sistemului financiar (partea bancară şi cea non-bancară) care să atenueze, să prevină riscuri sistemice. Băncile centrale au acţionat ca împrumutător de ultimă instanţă (lender of last resort) în două ipostaze: faţă de bănci comerciale şi faţă de guverne. Avem aici şi o schimbare de paradigmă, o renunţare la simplista "ipoteză a pieţelor eficiente" (EMH) şi o reexaminare a modelelor pe baza cărora să fac proiecţii de politică monetară.

În SUA şi, într-o oarecare măsură, în ţări europene, băncile centrale judecă mersul general al economiei în deciziile lor, dincolo de misiunea privind stabilitatea preţurilor şi, tot mai mult, cea de protejare a stabilităţii financiare. Riscul de stagnare economică, de deflaţie (care ar împovara economia prin "debt deflation"), intensitatea "capcanei lichidităţii" induc reexaminarea regimului de ţintire a inflaţiei (inflation targeting); acest regim subestimează rigidităţi ce afectează dinamica cererii agregate şi capcana lichidităţii (la aşa ceva m-am referit în "Criza de încredere şi capcana lichidităţii" în ZF din 4 sept. 2007). Unii economişti pledează pentru ţintirea unui PIB nominal (nominal aggregate spending); se vorbeşte chiar de utilitatea unei ţinte mai înalte de inflaţie. Dar aceste fapte nu pot altera o realitate: deşi bănci centrale mari au preluat sarcini fiscale ("dom