S-a scurs un an de la trecerea în lumea celor drepţi a lui Liviu Ciulei. Reiau aici textul meu apărut atunci pe platforma „Contributors” precum şi un fragment dintr-un articol datorat marelui regizor Andrei Şerban.

Este bine să ne reamintim cine a fost Liviu Ciulei şi ce a simbolizat el ca artist şi ca om. Lucrul este cu deosebire important acum când, iată, se ridică statuie unui regizor care a pactizat zelos cu dictatura comunistă. Liviu Ciulei a reprezentat demnitatea culturii române, deci opusul a ceea ce-a întruchipat Sergiu Nicolaescu, regizorul de partid şi de stat în vremurile comunismului dinastic.

Când se vorbeşte despre pustiul cultural creat de comunism, este bine să ne amintim că au existat oaze de rezistenţă, că, graţie unor intelectuali care au rămas devotaţi valorilor spiritului, s-a putut respira sub gheaţă. Teatrul a fost una din aceste zone, mai ales după 1960. Liviu Ciulei (1923-2011), personalitate tutelară a filmului şi teatrului romanesc, cel care, pe bună dreptate, a fost numit artistul total, s-a stins din viaţă fără a genera cascadele de omagii rezervate câte unui trâmbiţaş al dictaturii. Generaţia mea putut să se bucure de spectacolele regizate de acest artist genial (folosesc termenul cu deplină responsabilitate).

Am învăţat, graţie lui, cum tăcerile pot deveni strigate, cum liniştea aparentă poate ascunde revoltă şi sete de adevăr. Aş aminti şi filmele lui Ciulei, între care capodopera „Pădurea spânzuraţilor”, un efort estetic comparabil cu cele ale unor Jerzy Kawalerowicz ori Miklos Jancso. Fără Ciulei, nu-l putem înţelege pe Lucian Pintilie. Fără Lucian Pintilie, nu putem înţelege „noul val” din filmul românesc.

A fost un magistru, a încurajat tinerii regizori ca nimeni altcineva, a deschis noi drumuri în teatru, deopotrivă în Europa şi în Statele Unite. Public aici superbul omagiu adus de marele regizor Andrei Şerban