Publicul şi televiziunile şi-au luat tainul din moartea lui Sergiu Nicolaescu. Unii l-au consumat tacticos, liniştit şi odată instalată senzaţia de saţietate, această trecere dintre cei vii a fost trimisă mai în coada meniului. Alţii au căzut pradă unei bulimii TV: nu se mai satură şi tot mai vor.

De când s-a ridicat la ceruri, acum şapte zile, "comisarul Moldovan" a fost omorât de o duzină de ori. L-au executat cu repetiţie vorbele şi faptele unor semeni ai săi. Este lucru ştiut: fascinaţia morbidă a morţii unui personaj celebru este cel mai bun combustibil pentru întreţinerea unor trăiri şi atitudini deviante. Apar hoitarii şi demolatorii sau dimpotrivă admiratorii isterici.

Fie se dau cu capul de icoana zeului Rating până se năucesc, fie îşi rumegă în sinea unui "eu" cât o zi de post cele 15-30-45-60 de minute de glorie îndoielnică. În săptămâna de agonie şi extaz post-mortem, regizorul, actorul şi persoana publică Sergiu Nicolaescu a fost redus la o sumă dodoloaţă a tuturor viciilor umane şi masculine. A fost rând pe rând: egocentric, dominator, gol, nestatornic. Dar a fost şi zeu, idol, culme. Danei Nicolaescu nu i s-a iertat păcatul tinereţii, că nu a umblat cernită, înlăcrimată şi că nu s-a dedat la demonstraţii de durere.

Dar, de oricare parte s-ar fi aflat, un anume fel de public, un anume fel de televiziuni, un anume fel de mânuitori ai condeiului şi tastelor au fost uniţi de ceva: schimonosirea, pierderea într-un joc bolnăvicios cerere-ofertă, în care toţi cei implicaţi au potenţat de fapt răul, urâtul, cinicul, ieftinătatea. Au semănat cu acele făpturi halucinante din "Capriciile" lui Francisco Goya.

Patimile post-mortem ale lui Sergiu Nicolaescu nu sunt un episod nefast singular. Dar, de această dată a fost prea mult, prea urât, prea cinic, prea ieftin. Limitele scrise şi nescrise au fost incălcate şi depăşite fluierând. Eti