În toamna anului trecut, venit la Arad la invitaţia Centrului Cultural Judeţean, cunoscutul ziarist Emil Hurezeanu lansa o teorie extrem de interesantă în ceea ce priveşte starea locurilor comune din România. Apreciind strădania concetăţenilor noştri pentru a întreţine un apartament frumos şi un autoturism cât mai performant şi mai bine întreţinut, maestrul Hurezeanu punea în antiteză starea jalnică a spaţiului dintre garaj şi uşa apartamentului, spaţiu aflat în gospodărirea comună a locatarilor: curtea imobilelor plină de gropi, casa scărilor învechită, fără calorifere funcţionale şi cu becurile arse, faţadele spălăcite sau cu tencuiala căzută, balcoanele ruginite sau spaţiile verzi pline de bălării. Desigur, există şi excepţii onorabile, dar nota caracteristică o reprezintă nepăsarea, mizeria şi lipsa de coeziune socială. Parcă nu ne mai uneşte nimic. Nu comunicăm, nu croim proiecte comune şi, prin urmare, ne izbim unii de alţii cu toate asperităţile de rigoare. Această stare, cât se poate de tristă din punct de vedere social, se vede cel mai bine în cazul noilor cartiere rezidenţiale, când noii veniţi încep să-şi ridice casele pe loturile atribuite de către administraţiile locale. Invariabil, prima dată îşi înalţă gardurile. Apoi, după ce obţin înălţimea însingurării, îşi camuflează ferestrele. Despre spaţiile comune nimeni nu vorbeşte nimic. Fiecare are florile lui, fiecare are şanţul lui, podul lui, poarta lui. La fel se întâmplă şi la blocuri. Există blocuri pe care proiectantul le-a prevăzut cu terase comune, cu spălătorii sau cu uscătorii comune, dar pe care locatarii au sfârşit prin a le transforma într-o sumedenie de pivniţe individuale total nefuncţionale şi absolut insalubre. Prin curţile blocurilor sau pe spaţiile verzi adiacente au fost ridicate mii de garaje de tablă, în care autoturismele au putut rugini în toată voia. De ce? Pentru că erau ermet