Sfârşitul anului trecut a adus trecerea la cele veşnice a lui Bogdan Baltazar. Ca absolvent de politologie, l-am studiat pe acest individ, în calitatea lui de purtător de cuvânt al guvernului FSN condus de Petre Roman în 1990. „F.S.N.”, adică Frontul Salvării Naţionale, bunicul PSD-ului de astăzi.

Baltazar era un ins respingător. Purtând pe faţă o opritoare de muci falnică, apărea în conferinţele de presă fumând şi transpirând o aroganţă ieşită din comun. Iată limbajul folosit de el pentru a-l caracteriza, la 5 martie 1991, pe Dumitru Mazilu, fostul aliat al Ion Iliescu şi Petre Roman: „un cadavru politic caraghios şi penibil, o ţoapă perfectă şi un delator”. Halal limbaj ! Dar lângă Roman şi Iliescu ce alt soi de oameni puteai găsi !?

Unul dintre duşmanii formaţiunii pe care o reprezenta Baltazar era, desigur, instituţia monarhică şi personificarea ei în România, regele Mihai. De altfel, un timp după 1990, regele nici nu a fost primit în ţară, fiind ba blocat pe şosea, ba întors de la aeroport şi pus înapoi pe avion. De fiecare dată, Baltazar apărea cu luleaua înfiptă în gură, oferind nişte explicaţii de om redus tare la căminul cultural.

Întotdeauna, Baltazar se referea la rege ca la unul care a sfidat neamul românesc. Oricât de bine te-ar plăti bolşevicul, îţi trebuie multă incultură ca să scoţi asta pe gură.

Încă o dată se vede că Iliescu ştia bine să-şi aleagă slugile. Să ne amintim că şi Dan Iosif a stat aproape două decenii pe statele de plată ale statului, chiar şi corpul neînsufleţit fiindu-i repatriat din străinătate pe banii noştri.

Iliescu, prin stofa duşmănoasă din care e confecţionat, a îndepărtat cred că definitiv ţara de ideea de monarhie. Păcat, pentru că monarhia ar fi fost minunată pentru aceste vremuri de criză cruntă. În primul rând, ar fi însemnat o atracţie a investiţiilor străine, fiindcă ar fi existat un garant c