Anii ’60 ai secolului trecut au dăruit literaturii române scriitori emblematici, printre care şi unul dintre cei mai de seamă poeţi, Nichita Stănescu. Curentul neomodernist din care acesta face parte a dus mai departe efortul estetic interbelic: părăsind clasicismul, ale cărui valori au fost incendiate de Primul Război Mondial, modernismul interbelic a intrat într-un nou impas, făcându-se resimţită (prin Tudor Arghezi) nevoia de înnoire. Ea a devenit stringentă în anii „obsedantului deceniu“, când limbajul de lemn al marxismului a dictat în scrieri şi publicaţii. Dacă tematica a rămas prizonieră aşa-zisului realism socialist, lim Publicitate ba literară a putut fi, într-un fel oarecum subversiv, reabilitată de grupul de tineri neomodernişti, printre care şi Nichita Stănescu, poet de amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, un adevărat inventator în poezie şi lingvistică. Poetul ne-a părăsit la 13 decembrie 1983. Pentru a marca acel fugit irreparabile tempus, Muzeul Naţional al Literaturii Române a organizat o manifestare literar-muzicală din seria „Rotonda 13“, dedicată lui Nichita Stănescu. Ca amfitrion, Lucian Chişu a enumerat marcantele personalităţi ale culturii româneşti, basarabene şi bucovinene înscrise pe lista de invitaţi. Prezentarea expoziţiei fotografice din biografia poetului a precedat luările de cuvânt ale invitaţilor, prefaţate de sunetele nobile ale unei piese pentru flaut interpretate de Ion Bogdan Ştefănescu. Acad. Eugen Simion a conturat personalitatea celui mai iubit, dar şi mai invidiat poet din generaţia sa. Iubit a fost Nichita Stănescu, pentru natura sa încântătoare, impregnată de bunăvoinţă şi carismă. Invidiat a fost de Cezar Ivănescu, autorul unui atac la persoană, şi de optzeciştii lui Mircea Cărtărescu, care, împreună cu Gh. Grigurcu, l-au denigrat la începutul anilor ’90. Cu toate acestea, poetul ploieştean, desce