Când l-am întâlnit pe bărbatul vieţii mele, cu 24 de ani în urmă, am ştiut că el nu-şi va părăsi niciodată soţia. Am fost fericită, dar am purtat şi stigmatul ruşinii. Şi, deseori, am ajuns în pragul deznădejdii. Însă niciodată nu m-am îndoit de iubirea lui
De 24 de ani sunt iubita unui bărbat. A bărbatului meu. După atâta vreme, legătura noastră nu se mai poate numi "o aventură”. Eu am o relaţie în toată regula. Cu el. Partenerul meu are două. Una cu mine şi alta cu soţia lui.
Primii ani în postura de "cealaltă femeie” au fost înneguraţi de tulburări sufleteşti. Uneori cădeam pradă deznădejdii, alteori eram pur şi simplu fericită. Dar nu puteam scăpa de un sentiment de ruşine. Astăzi sunt mulţumită de viaţa pe care o duc în rolul iubitei şi n-aş vrea s-o mai schimb. Însă, ca să ajung la această împăcare cu mine însămi, am avut nevoie de 16 ani.
Când ne-am cunoscut, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să mă implic într-o aventură. Sunt de origine maghiară. Am fost educată în spirit catolic, mă aflam la capătul unei căsnicii eşuate şi aveam o fiică de câţiva anişori. Aşadar, căutam ceva cu o perspectivă sigură. Însă viaţa m-a dus într-o altă direcţie.
Ne-am întâlnit întâmplător, într-un lacto-bar, şi am intrat în vorbă. Masa mea era singura care mai avea un loc liber. Şi chiar atunci, în acea primă discuţie, el mi-a spus că are o familie. Am mai aflat şi că soţia lui e bolnavă. Nu era o boală gravă, care să-i pună viaţa în pericol, ci o suferinţă cronică - şi, din tonul lui, mi-am dat seama îndată că se simte moralmente îndatorat să rămână lângă ea.
Nu voiam să distrug o familie. Pe de altă parte, el a fost primul bărbat care-mi arăta că se interesează de mine ca om. Avea mult farmec şi decenţa de a nu fi prea insistent. Asta mi-a plăcut. S-a străduit îndelung să mă cucerească, însă eu luptam cu problemele mele de conştiinţă. T
