"În urmă cu treizeci de ani, într-o noapte de la sfârşitul lunii august, imediat după ce am fost instalat preot aici, în Juliţa, a fost o furtună foarte mare."
"Ploua şi fulgera, de ziceai că e ziua în amiaza mare şi trăsnea în toate zările, de parcă venise sfârşitul lumii. Mie gândul îmi era la biserica veche, care era tare firavă şi mă temeam de soarta ei. N-am ţinut seama de vitregia de afară, mi-am luat lanterna şi m-am dus atuncea, noaptea, pe vijelia aceea, în biserică. M-am uitat peste tot să văd pe unde plouă, unde s-au udat pereţii şi m-am tot gândit ce pot să fac, ca să mai salvez ceva. Mi se părea că sfinţii pictaţi plâng şi-mi cer ajutorul şi parcă mă durea fiecare picătură de apă ce se prelingea pe pereţii din lemn. Pe lângă că-i veche, biserica noastră are o pictură deosebit de frumoasă, şi-n afară de asta, ea a înfruntat alături de oameni vitregiile timpului. În noaptea aceea cu furtună, am simţit cumva că mă înfrăţesc cu biserica, am simţit că în viaţa mea de preot a apărut un prag greu, pe care eram obligat să-l trec: adică, să nu las cu nici un chip biserica veche a satului de izbelişte, chiar dacă satul avea şi o biserică nouă, mare, frumoasă, încăpătoare, în care se ţineau slujbele obişnuite. Oamenii trebuie să se ţină de rădăcinile lor, să nu uite de unde au pornit şi ce i-a făcut să ajungă buni creştini”, spune părintele Mateaş Traian Gheorghe şi ne invită să mergem să vedem comoara cu ochii noştri: biserica din Juliţa, un sat aflat aproape de Vărădia, pe Mureş, o comoară a patrimoniului spiritual românesc.
Legenda
Cum mergi de la Deva către Arad, dincolo de Săvârşin, se desprinde un drum care te duce până în satul Juliţa, aşezat între alte sate vechi: Baia, Stejaru, Găvojdia, pomenite în documentele vremii, încă de pe la 1400. Numele satului vine de la o apă iute, ce coboară de la poalele munte
