De cîteva luni am vrut să scriu acest articol, dar am amînat pentru că am vrut ca omul să plece şi abia apoi să scriu. Cît era aici, acest text ar fi putut părea o linguşeală. Sursa: Razvan ValcaneantuSursa: CODRIN PRISECARU
1 /.
Acum, cînd omul pe care îl evoc aici este deja departe, la el acasă, acest text pare ceea ce şi este, adică un gest de recunoştinţă. Avem, de altfel, ceva în comun: o prejudecată a multora cum că orice facem, eu şi el, în spaţiul public în ultimii ani ne-a fost ordonat de Băsescu. N-am trăit nici o clipă prin noi înşine, n-am avut pic de autonomie – ne suna Băsescu şi executam. Asta au crezut unii despre noi. E drept, în cazul lui exista, cu o consistentă reprezentare, şi şcoala de gîndire opusă: cum că, de fapt, el e cel care îi ordonă lui Băsescu ce să facă. Mărturisesc , cu invidie amuzată, că în cazul meu aşa gîndire n-am întîlnit.
N-o mai lungesc, scriu aici despre dl Mark Henry Gitenstein, de-acum fostul ambasador al Statelor Unite la Bucureşti. A reprezentat Statele Unite în România din vara lui 2009 pînă în iarna lui 2012. Şi a făcut-o impecabil. Mark Gitenstein a fost cu adevărat un american la Bucureşti.
Adică, un american în locul în care americanii au fost aşteptaţi aproape 50 de ani şi, cînd au venit – e drept, prea tîrziu pentru vreo două generaţii - au făcut exact ceea ce ne aşteptam să facă. Singura consolare a acelor naivi tragici care aşteptau pe americani la sfîrşitul anilor 40 şi care au murit sub strivire comunistă poate tocmai de aceea, ar putea fi că, deşi au întîrziat, americanii, cînd au venit, nu au dezamăgit. Au făcut exact acele lucruri pentru care fuseseră aşteptaţi şi atunci. Au încurajat şi protejat cît au putut democraţia şi statul de drept aici, au ţinut România pe cît posibil în afara cercului polar rus, au construit cu noi o relaţie de încredere care ne face mult bine. Pînă de curînd, ni