Petru Pilu Gugulanu
Peştii din lună
Peştii înotau cu zvâcniri domoale printre stele. Se făcuse de mult noapte şi Petru, ghemuit pe marginea râului ce curgea liniştit la marginea satului, privea oglinda apei. Chiar acolo, la picioarele lui, luna uriaşă aflată deasupra, pe cer, strălucea şi în străfunduri. Peşti argintii o traversau dintr-o parte în alta, încet, în stoluri. Îi urmărea cu ochi mari, de copil curios, strângându-şi genunchii la gură, ascuns sub frunzele de brusture. Până când oamenii mari de acasă, prinşi în febra pregătirilor pentru nedeea ce urma a doua zi, şi-au dat seama că lipseşte şi au început să îl strige. A ţâşnit de unde era. Cu picioarele lui slăbănoage, făcea salturi incredibile, din piatră în piatră, până la potecă. De-acolo a fugit cât a putut de tare, zburând peste buşteni sau peste pietre, călcând pe iarba moale sau pe ţărâna încă încinsă. Noaptea aceea la râu avea să fie una dintre cele mai vii amintiri din copilărie.
A urmat nedeea. Poate doar pentru că era copil i se păreau toate întâmplările atât de speciale, atât de fabuloase? Toţi oamenii satului adunaţi la locul de horă păreau îmbrăcaţi în haine de lumină. Albul pânzelor era orbitor, fotele cusute cu fir de aur parcă aveau raze de soare în ele, brâiele erau de foc. Fiecare costum avea aceleaşi culori şi aceleaşi modele tradiţionale, cusute de mână, cu migală. Însă fiecare îi adăugase câte ceva - o floare, sau o linie, sau o culoare - încât fiecare costum era unic. Cimpoaiele, fluierele şi duduroanele cântau când iute, când domol, îi trăgeau pe oameni la dans neîncetat. Hora se învârtea mereu şi mereu, încât opincile ridicaseră praful şi dansatorii păreau mai degrabă că plutesc pe nişte norişori gălbui. Apoi s-a făcut linişte. Chiuiturile au încetat, râsetele s-au oprit, oamenii îmbrăţişaţi s-au retras la marginea locului de horit. Şi, deodată,
