Rămăşiţele bunului simţ în societatea românească par să fie pe sfârşite iar asta este sesizat de absolut toţi cei care s-au pus pe analizat problema. “Domnule, în România nu mai există bun simţ!”, este constatarea unanimă a celor care dezbat ridicol şi fără de odihnă, furnizând un spectacol grotesc. În scenă sunt nimeni alţii decât cei care au devenit, prin expunere mediatică, “elita conducătoare” a maselor care dau formă unor subiecte cu audienţe la fel de canceroase.

Imaginea grotescului care şi-a oglindit chipul în presa fără limite a îmbolnăvit România şi nu pentru că a avut ceva de oferit ci pentru că nivelul de reacţie în faţa mizeriei atâta este. Cu lideri naţionali care încurajează, promovează şi manifestă aceleaşi metehne, nimic nu mai este interzis. Niciun lider politic nu are demnitatea de a ieşi public, să îşi asume riscul de a fi catalogat promotor al cenzurii, în numele bunului simţ, să ceară direct şi fără întârziere oprirea măcelului social prin intermediul falselor dezbateri ale societăţii româneşti.

Justificările frivole trec prin medieval, parcurg obscen istoria de la fanariotism, la becalism, băsism şi vadimism, fiecare cu alaiul său de susţinători intelectuali. Toţi caută să explice că societatea românească a fost mereu aşa netoată, definitivând lipsa de respect în perioada comunistă. Ce poate fi mai comod decât să transformi problemele în “dezbateri” pentru ca apoi să te retragi, soluţiile întârziind să apară. Concret, câţi dintre cei care nu obosesc să comenteze ce nu este de comentat nici în absurdul lui Ionesco, câţi dintre ei se văd în postura în care nu realizează că sunt şi din care nu reuşesc să iasă? Câţi îşi doresc să le fie sfârtecate cadavrele muribunde ale copiilor, soţilor şi familiilor de o haită de hiene eviscerate, născute din democraţia prost înţeleasă, scăpată din cadrul legal? Dacă nimeni nu răspunde pentru nim