Vorbeam zilele trecute cu prietenii mei despre şansele pe care le avem să ne construim un viitor frumos aici, în România. Printre mişto-uri şi autoironii, am descoperit totuşi un fir comun al discuţiei : în România nu eşti lăsat să faci nimic. Fiecare făcea previziuni constrâns de informaţiile incomplete, dar relevante, pe care le deţine (de la politică la administraţie, legislaţie sau istorie socială). Toţi o dădeau înainte cu comunismul care a îndobitocit oamenii, apoi se lansau în comentarii despre frâna proastei democraţii care i-a urmat. Se vorbea la un moment dat despre o culoare politică sau alta şi concluzia era că, dincolo de invectivele publice pe care opoziţia (oricare ar fi aceea la un moment dat) le aruncă înspre guvernare şi invers, interesul omului politic este mai presus de interesul social. Pentru fiecare tânăr de la acea masă, convingerea că există acest interes politic care guvernează totul, face imposibilă orice fel de iniţiativă. Brusc, dezbaterea aprinsă a fost redusă la tăcere în momentul în care unul dintre prietenii mei a lansat întrebarea :”Iulia, crezi că parerea ta, a mea sau a lui o să schimbe ceva?” Cred că tocmai o astfel de întrebare explică “răul fundamental” care ia forma indiferenţei faţă de orice formă de coabitare social-politică. Pentru tânăr, socialul este provizoriu iar politicul este incorigibil. Tânărul se raportează întotdeauna la grupuri restrânse care marchează orizontul lui de gândire şi de acţiune: la familie, la grupul de prieteni, la muzica, la filmele sau la carţile care îl definesc. Orice formă de imixtiune a normelor sociale, a reglementărilor de orice fel, orice manifestare în masă este respinsă. În definitiv, tânărul duce pe umeri, chiar dacă mulţi nu sunt încă conştienţi de asta, o responsabiliatate foarte mare. El işi asumă în totalitate statutul de exclus şi işi crează un cadru existenţial dezirabil celui soc