A mai murit o celebritate autohtonă, cineastul Sergiu Nicolaescu, iar prezentarea evenimentului în presă a întrecut cu mult cele mai sumbre spectacole groteşti prilejuite, la vremea lor, de decesul Patriarhului Teoctist sau de cel al poetului Adrian Păunescu.
S-a ajuns atât de departe, încât doar decăderea dramatică a presei e, în sinea ei, un subiect mai morbid decât subiectele în care ea se complace de-atâta amar de vreme.
Rigoarea etică şi deontologia în presă sunt, nu doar la noi, ci şi la case mai mari, mai degrabă subiecte de seminarii în facultăţile de profil şi teme de lucrări plictisitoare pentru cercetători care nu au lucrat mai deloc la un ziar, în viaţa lor. "Interesul public” justifică multe, la limită. Dar de aici până la a călca, fără cea mai mică strângere de inimă, peste sentimentele unor oameni aflaţi în cel mai greu moment al vieţii lor, peste drepturile elementare la viaţa privată şi peste regulile minimale în materie de producţie media, e cale lungă. Scuzabile întru-câtva la începuturile stângace ale presei libere de după 1989, astfel de derapaje sunt astăzi, pe bună dreptate, intolerabile pentru orice consumator media de bun simţ şi pentru orice profesionist de presă care se vede târât, fără voia sa, în generalizări deloc binevoitoare faţă de o breaslă cu rol esenţial nu doar în economia unei democraţii, ci şi în educarea publicului.
"Presa e de vină!”. Discursurile despre tabloidizarea şi înregimentarea economică sau politică a instituţiilor media sunt la mare modă. Presa e, desigur, de vină. A căzut în capcana propriei vanităţi, s-a rupt de publicul său, apoi, când i-a fugit pământul de sub picioare, a căutat soluţia cea mai facilă: s-a vândut, repede şi ieftin, fie unor patroni cu interese obscure, fie unor editori fără experienţă, fie, pur şi simplu, agenţiilor care intermediau publicitatea unor proiecte adesea f
