Pentru piaţa românească de artă, anul 2013 va fi al creaţiei contemporane sau nu va fi deloc. Nu este vreo revelaţie aici şi nici vocile interioare nu mi-au şuşotit aşa ceva. Tendinţele ne sugereză de mai mult timp o astfel de evoluţie, dar pentru acest an accentul pe creaţia contemporană a devenit o necesitate şi chiar o oportunitate.

Argumentele sunt multiple şi de multe ori ne trimit la comparaţia cu arta mai veche propusă, de obicei, exclusiv la casele de licitaţie. Contextul este dat, de asemenea, de o contractare simţitoare a pieţei de artă şi de reducerea nivelului de preţ cerut cam pentru toţi artiştii. Manifestările de artă contemporană s-au înmulţit şi s-au diversificat, deşi vorbim clar de reducerea banilor vehiculaţi pe acestă piaţă. Arta contemporană a fost exclusă mult timp din licitaţiile de artă de la noi. Primul care a decis, chiar programatic, să vândă contemporani a fost Alexandru Ghilduş la casa lui de atunci, Monavissa, şi continuă, desigur, această politică, confirmată de viaţă, la Goldart. La acea vreme a fost un gest îndrăzneţ, creaţia contemporanilor noştri sau a celor recent plecaţi dinre noi nefiind o miză comercială semnificativă. Nu excludem existenţa unor realizatori care vând sau vindeau mult şi bine, la preţuri semnificative, dar cazurile izolate sunt departe de a contura un fenomen în care statistica este necruţătoare, pură şi adevărată, nu ca la Institutul nostru Naţional de profil.

De asemenea, Artmark a oferit artă contemporană de la prima sa vânzare şi continuă să o facă. Este o evoluţie importantă, generalizată în 2012, dar arta contemporană se manifestă mai ales în afara caselor de licitaţie, în galeriile existente şi cele care continuă să apară, în expoziţiile organizate în spaţii informale, dar de multe ori ideale. O găsim mai puţin în târguri sau saloane pentru că pentru ea se organizează foarte puţine, sunt mai