Adică m-am gândit aşa: de ce să mă tot flenduresc printre rafturi cu cărnuri şi oase braziliene? La mall-ul din colţ au băgat şoric polonez, săptămâna trecută au avut şi „adidaşi” din Peru.
Când aveam vreo şapte ani, trăiam o mică dramă: ai mei nu tăiau porc. Aveau unul singur şi-l dădeau Partidului – că aşa cică era legea. Şi atunci duceam saci de cucuruz în şura bunicii şi acolo tăiam godacul – că Partidul n-avea treabă cu pensionarii. Şi pe la cinci dimineaţa stăteam cu perna-n cap, venea măcelarul cu cuţitoaiele din oţel de plug şi zăpada se umplea de sânge.
La cinci şi jumătate ieşeam din casă, paiele pârleau animalul şi sentimentul era că o friptură imensă stătea în faţa mea, în curte.
Marile importuri în satul meu erau cele două-trei cutii cu maţe pe care le vindea pe ascuns o vecină cu neamuri în Ungaria. Mda, şi câte-o pungă de piper – că nu se găsea pe rafturi, la noi.
După treizeci de ani de la acel tăiat al porcului, un singur lucru nu am făcut: nu era interzis, dar pur şi simplu nu se făcea: nu mi-am dus niciodată bunica într-un hipermarket. N-aveam porniri de „consumaţi produse româneşti”, ba cred că eram şi eu fascinat de importurile sclipicioase, dar a existat o barieră: mi se părea nefiresc, habar n-am să explic – no, era ca şi cum te-ai fi bătut cu un popă: cum să mai zic?
Între timp, şura s-a surpat şi istoria s-a umplut de eroi ridicoli: singurele fapte de vitejie sunt funcţiile negociate prin culise. Mă aştept să fiu catalogat drept „anti-european” dacă vreau o fărâmă de tradiţii sau dacă prefer produse locale – da' nu-s anti-european. Spun şi eu doar că Uniunea Europeană se arată mult prea încântată de sine, că e prea mult concept şi prea puţin chef de lucru, că dincolo de pozele cu miniştri şi europarlamentari se află oameni-oameni şi nu doar rafturi şi bilanţuri contabile.
Şi mai mult: poate nici n-ar fi trebuit
