Sfântul cu aripi de înger
A trăit toată viaţa singur. S-a deprins de mic cu deşertul. A crescut în el, ajutat de un înger care-i fusese trimis de Sus, după ce tatăl, Zaharia, şi apoi mama sa, Elisabeta, trecuseră din această lume. De la deşert a învăţat şi să asculte. Ştia foşnetul nisipului din timpul furtunii şi liniştea din mijlocul nopţii. Aşa a ajuns să audă şi să prindă în inimă glasul acela tainic, mai fin decât atingerea zefirului. Glasul Domnului. Cu timpul, încet, a învăţat să-I răspundă. Nu prin cuvinte, ci, mai degrabă, prin doruri şi nădejdi.
Tot de la deşert a învăţat să aştepte, să stea locului, să aibă răbdare. Când vara aerul nu se clintea de arşiţă, Ioan se chircea în mica lui peşteră şi se cufunda în inimă. Ştia, de la el, de la deşert, că toate trec. Până şi vara cu vipia ei.
Aproape întreaga viaţă a tăcut. A tăcut pentru că nu avea cu cine să vorbească, dar a tăcut şi pentru că se obişnuise să asculte. Mereu. Ţinea orice cuvânt la mare preţ. Nu-l slobozea de îndată. Se deprinsese să-l păstreze în suflet, să-l amestece puţin cu rugăciunea şi abia apoi, aşa, întărit, să-l rostească atunci când, rareori, întâlnea vreun om. Cu timpul, vorbele sale au prins aripi. Erau subţiri şi se lăsau purtate de vântul fierbinte, sau de oamenii care-l ascultau sau de sălbăticiunile care i se culcau adesea în poală. Cuvinte cu miez de foc, care te ardeau până în rărunchi, aşa cum nu mai rostise nimeni în Israel de pe vremea lui Ilie. Din pricina lor şi-a pierdut singurătatea. Fără vorbe ar fi murit la adânci bătrâneţi, stingându-se în peştera lui, în rugăciune, liniştit şi departe de toate relele lumii. Dar ele, cuvintele insuflate de Dumnezeu, i-au schimbat viaţa.
La început i-a fost greu. Deprins cu liniştea singurătăţii, i-a fost anevoie să rabde vuietul asurzitor al mulţimilor însetate de miracole, care au pornit a se scurge la
