Imi aduc aminte cu placere de echipa noastra din sezonul 2006-2007, sezon pe care il consider cel mai bun sezon de dupa revolutie. Am castigat titlul la pas, cu vreo 6 etape inainte de final, am batut de doua ori Steaua, de doua ori Rapidul, si dupa multi ani am lasat o impresie buna si in Europa, ne-am calificat dintr-o grupa cu Tottenham, Leverkusen, Besiktas si FC Bruge, de pe locul al doilea. Ce jucatori aveam! Pe toate compartimentele: portar extraordinar, fundasi muncitori, mijlocasi buni si 3 atacanti care, prin rotatie, dadeau randament foarte bun.Tin minte, de asemenea, ca in vremea aia era o strigare a geleriei: "cineeeeeeeeee sunteeem? Augh, augh, augh!". Era o imitare, sau o incercare de imitare, a strigatului spartanilor, cand mergeau la lupta. In meciurile de acasa stadionul era plin, iar spectatorii veneau cu mandrie la meciuri.
Timpul a trecut, au urmat clasari modeste pe locurile 5 sau 6, eliminari timpurii din cupele europene, jucatori vanduti, spectatori neinteresati, antrenori schimbati la foc automat. De asemenea, foarte multe meciuri, pe care speram sa le castigam, le-am pierdut foarte suspect, iar jucatorii nu aveau niciun regret.
Sezonul acesta, cred ca le intrece pe toate. Am schimbat deja 3 antrenori, am renuntat deja la cativa jucatori, nu legam mai mult de doua victorii, suporterii abia mai vin la stadion, de data asta chiar spartani in unele meciuri (maxim 300). A mai aparut o problema mare, lipsa banilor, datorii uriase, posibilitate de insolventa. Citesc prin presa ca s-a intors Cornel Talnar si e vazut drept un mare salvator. Azi citeam ca ne pregatim inca de o mare revenire: Nicolae Mitea, jucator care nu a mai jucat de vreo doi ani, jucator interesat de aparate sau de lovit femeile cu buricul in cap.
Chiar in halul asta am ajuns? Strigatul de lupta s-a transformat intr-un strigat de durere. O durere mare, din
