Am vizionat filmul demn de moartea unui regizor care a manipulat nu doar trecutul, dar şi prezentul. Îndeplinirea dorinţei acestuia, exprimată în familie, de a fi după moarte incinerat a provocat apelul Patriarhiei. Restul s-a amplificat de la sine, mass-media reflectând pe larg „delirul funerar“. Într-un cuvânt (compus!), am avut o variantă autohtonă de Kulturkampf.

Termenul trimite la Germania lui Bismarck şi nu descrie o luptă între credinţă şi necredinţă. În joc se afla adaptarea reciprocă a Catolicismului de secol 19 la rigorile statului de drept şi a acestuia la depozitul doctrinar al Bisericii. Prin Kulturkampf se exprima o dublă inadecvare. Statul nu ştia cum să îşi impună autoritatea, transformând secularizarea în agresivitate, iar Biserica nu ştia cum să se apere, transformând majorităţile catolice în instrumente politice. Altfel spus, fiecare se folosea de argumente improprii. Dovadă că odată cu revenirea în fire, a statului la funcţia lui şi a Bisericii la vocaţia ei, au putut fi găsite modalităţi de coexistenţă fructuoasă, majoritatea valabile şi azi.

În sens lărgit, de confruntare privind direcţia majoră a comunităţii, episodul de săptămâna trecută este un Kulturkampf, de data aceasta în sânul unei societăţi majoritar ortodoxe. Inadecvarea este şi la noi de ambele părţi. Pe de o parte, se cere Bisericii să fie flexibilă, să se dea cu lumea. Drept răspuns se reafirmă caracterul de neschimbat al practicilor religioase. Acuza de obscurantism la adresa Bisericii este, desigur, simplistă. Ea traduce întâlnirea ignoranţei cu orgoliul, criticii Bisericii fiind, de regulă, complet nepricepuţi în ale vieţii parohiale. Pe româneşte spus, adună merele cu perele, Inchiziţia cu Isihasmul şi Aliluia cu Amin. Pe de altă parte, vocile probisericeşti, unele chiar din cler, sunt insuficient armonizate: stridente, invazive, autoritare, fără empatie pent