Am deschis subiectul despre cea mai bună dintre lumile posibile din raţiuni foarte pragmatice, nu ca un moft teoretic. Pe mine şi pe prietenii mei nu ne mulţumeşte deloc lumea în care trăim. Realitatea este de multe ori absurdă şi, de cele mai multe ori, de neacceptat. Nu ne regăsim în toată vânzoleala asta cotidiană, în hăţişul de legi şi (ne)reguli. Nu ne mai regasim prietenii, colegii sau vecinii. Nu ne regăsim în targeturile media. Nu facem parte din grupuri de interese. Nu servim interese. Spiritul gregar ne repugnă. Suntem un grup puţin numeros, nu facem audienţe. Ştim că refugiul în modele teoretice sau în fictiune poate reprezenta o modalitate de salvare individuală. A funcţionat în trecut, poate funcţiona şi în prezent. Teoria lumilor posibile este interesantă prin potenţialul pe care l-a avut de a fi generat dezbatere în piaţa ideilor. Aparută în Teodiceea lui Leibniz, teoria era foarte simplă şi în spiritul epocii sale : « Dumnezeu este perfect şi în bunatatea sa el a creat cea mai bună dintre lumile posibile ». Leibniz spune şi că dintre toate lumile posibile aceasta este cea mai bună : are cele mai puţine contradicţii posibile, oferă cea mai mare ordine posibilă şi atinge atâta perfecţiune pe cât este posibil. Aşadar, Dumnezeu, arhitectul suprem a creat unica lume existentă, ideală în limitele posibilului. Cea mai bună dintre lumile posibile exclude ideea că Răul face parte din creaţia divină. El e tangent cu divinitatea, nu face parte din planul sau. Câteva argumente pentru care am lansat această temă : 1. Teoria lui Leibniz este o construcţie ideală, mai exact un construct ideal. Un astfel de construct suportă analize şi generează întotdeauna critici, pune în discuţie prejudecăţile, coboară de pe piedestal stereotipurile. E mai provocator decât orice strategie pragmatică. 2. O constructie ideală se fundamentează pe valori clare. De ce n-am aşeza-o în