Din când în când, am sau n-am ceva de cumpărat, îmi place să trec prin piaţă.
Aici, printre zecile de sereleuri, mă opresc să-i salut pe cei câţiva ţărani, producători autentici, care au mai rămas rătăciţi în spatele modestelor lor tarabe. Intrând la Piaţa Norilor din sectorul 4, chiar în primul şir de tarabe, îi găseşti pe "Nea Costică” (Constantin Stoian) şi pe vecina lui, Didina Stan. Cultivatori de legume în comunele din jurul Bucureştiului, sunt printre ultimii pieţari locali în faţa cărora şi-ar scoate pălăria orice ecologist şi orice nostalgic, ca mine, al vremurilor în care doar "producătorii” aveau acces cu marfa în piaţă. Printre atâtea culori exotice, de banane, mandarine, pomelo, prune italiene, struguri spanioli, pepeni turceşti şi roşii-cireaşă din Cipru, banalele lor produse (ardei iuţi în formă de trandafir, ardei iuţi "gheară de găină”, varză de grădină, praz, morcovi, usturoi, ţelină, ridichi negre, dovleci de plăcintă, leuştean uscat, sfeclă roşie şi ceapă "turtită”, adevărat românească), sunt pământii, uşor pălite, noduroase, încovoiate, aşa cum le-a crescut Dumnezeu în straturile din grădină. Nea Costică şi tanti Didina aduc numai ce le prisoseşte din rezerva pusă în beci sau în podul casei, "rădăcinoase de iarnă”, cum zic ei, din cele din care mănâncă toată familia. Ei sunt propriii lor inspectori ai calităţii, asta creşte, asta vând, asta păstrează pentru plantat şi însămânţat la primăvară. Purtând carnetul de producător în buzunarul de la piept, puţinii ţărani din pieţele oraşelor au un rol esenţial: acela de a ne aminti de propria identitate. Deseori sunt necăjiţi că mulţi dintre orăşeni aleargă după mărime, după culoare cât mai vie, după forme geometrice perfecte, trase la riglă... Ei nu ştiu că nici măcar UE nu mai impune legumelor cum şi cât să crească. Îl întreb pe nea Costică dacă există peri
