Oricât de incredibil ar putea părea, cel mai complicat obiect vestimentar este, de fapt, căciula. Ăsta-i şi motivul pentru care, oricât de friguroasă ar fi iarna, cei mai mulţi oameni preferă să-şi culeagă de pe jos urechile îngheţate, căzute cu zgomot de sticlă spartă, decât să poarte o căciulă nereprezentativă. Diferenţele dintre sexe sunt oarecum tranşante, aşa că despre bărbaţi e suficient să spun că cei care nu se lasă pradă cochetăriei poartă un fes simplu. Asta pentru că, şi dacă ar purta vreo căciulă mai fistichie, ochiul feminin l-ar percepe tot ca pe un fes. Ochiul nostru antrenat să ghicească cel mai mic defect al concurenţei feminine poate ajunge să eşueze în redarea detaliilor care nu ne ameninţă, deci nu interesează

Eu, una, dacă aş fi martora unui jaf la un magazin de bijuterii şi-ar trebui să dau detalii despre autor, aş spune, sec, despre un el „un bărbat cu un fes negru”, dar despre o femeie aş reda cu elan pânăşi informaţiile legate de data ultimei ei vizite la salon şi aş sublinia că purta o pălărie neagră, cu boruri largi à la Hollywood. Asta-i oricum o situaţie pur ipotetică. În primul rând că prin părţile noastre pălăriile nu mai au căutare de prin anii ’70 şi apoi că, la noi, femeile nu atentează la magazinele de bijuterii nici măcar violând puritanele carduri ale soţilor, într-atât de prohibitive sunt preţurile. Iar la sărăcia în care ne scăldăm, e mai cu folos să dai o spargere la magazinele cu fleici şi cotlete, decât la aureturi care, oricum, nu ţin de foame. Ei, când vine vorba de femei, lucrurile se schimbă radical. O căciula nu-i doar o căciulă. E completarea personalităţii, extensia unui simţ estetic antrenat asiduu. Ea poate desăvârşi o ţinută fără cusur sau o poate distruge cu o singură fluturare de ciucuri.

Eu, de pildă, după ani de fudulă degerare, abia anul ăsta am ajuns să-mi doresc să fac pace cu mine şi cu… căciula.