Abia m-am mutat la blog, că vecinul de deasupra m-a şi inundat. Evident are mai mulţi cititori decât mine. Asta e viaţa.

Nu sunt ilustru. Mă cunosc mai mulţi infractori decât oameni cumsecade. Ilustrabil? Am o fotografie reuşită de când eram mic. Lustrabil? Nu sunt lustrabil. M-am născut prea târziu. Şi prea devreme pentru a ţine pasul cu lucrurile. De pildă nu am facebook şi nu sunt ţesut în nicio reţea de socializare. Aşa că sunt undeva la mijloc. Garsoniera mea întrucâtva mizantropică se situează pe la jumătatea blogului. Nici prea sus, nici prea jos. Un meşteşugar din Maramureş (fără firmă la poartă, doar cu chef de vorbă şi de cioplit în lemn) mi-a explicat diferenţele (şi asemănările) dintre facebook şi şezătoare; mi-a precizat, ca să fie sigur că înţeleg, că amândouă reprezintă metode de socializare. Eu personal prefer „şezătorile”. Şi statul de poveşti. Şi uneori chiar statul de pomană. Ajută la îmbunătăţirea comunicării. Am totuşi adresă de mail. Mai multe chiar, una personală şi una oficială. Şi, cum ziceam, m-am mutat de curând la adresa de la blog. Aici, la blog, noi suntem o mare familie. Ne reabilităm termic cu vorbe. Un avantaj cert faţă de alţii. Mi-am propus să-mi cunosc vecinii. Pe doi sau pe trei îi ştiam dinainte. De mulţi alţii am auzit, i-am văzut la televizor sau le-am citit cărţile. Vecinătatea lor îmi impune cel puţin o anumită modestie. Aşa că n-am să dau muzica tare, nu voi tura excesiv motorul autoturismului personal şi voi încerca să nu mă cert prea tare în spaţiul blogului. Izolaţia fonică lasă, fără îndoială, de dorit. Să presupunem că într-o bună zi un vecin bine intenţionat şi mai sociabil decât mine (poate chiar administratorul blogului) o să-mi bată la uşă. Nu pentru ca, pretextând că are nevoie disperată de o linguriţă de zahăr, să se uite peste umărul meu înăuntru, ci doar pentru a mă întreba despre ce anume voi scrie.