Va propun un joc. Ştiţi ce este o manea? La repezeală, aţi spune că ştiţi,. Realitatea este însă mai complexă. Manelele sunt pe cât de uşor identificabile, pe atât de greu definibile. Mai ales în spaţiul spiritualităţii.

Le auzim în fiecare zi. Mai încet sau mai tare, mai ţipătoare sau mai tânguitoare. Ca vidul eteric, manelele răsună pretutindeni în juru-ne, uneori până la exasperare, în orice colţişor al ţării ne-am afla. Dezaprobate, adulate, fredonate sau înjurate, aceste cântări, pe care le identifici imediat după linia melodică, sunt foarte greu de lămurit în esenţa lor.

Aceasta deoarece manelele sunt un sincretism, adică elemente din diverse culturi muzicale de masă, luate şi puse de-a valma, după plăcerea sau starea de moment a creatorului lor. Paradoxal, deşi te-ai aştepta ca sincretismul acesta să dea opere muzicale de o diversitate nemaivăzută, rezultatul este întotdeauna caracterizat de o nemaivăzută platitudine. Adică nu-ţi spune nimic, deşi încearcă să afirme ceva şi să te convingă de aceasta, din toate notele muzicale. Cauza este, desigur, dezordinea interioară a creatorului lor, rezultat firesc al unei folosiri neînţelepte a liberului arbitru.

Sa schimbăm acum planul. Trecem de la muzică la spiritualitate. Muzica are cam aceeaşi vârstă cu spiritualitatea lumii, şi se aseamănă foarte mult şi în privinţa diversităţii. Religii, confesiuni, denominaţiuni, grupări, secte, etc, toate acestea definesc arealul spiritualităţii umane, tot aşa cum genurile muzicale se împart în grupe şi subgrupe.

Urmărind însă, de ceva vreme, ideile religioase care străbat spaţiul public românesc ( mai ales cel al comment-urilor la diverse articole cu tematică religioasă), am constatat că există şi aici un mecanism sincretic, ce duce la apariţia unei vedetei de carton: maneaua duhovnicească.

Câteva exemple? Unele sunt construite în jurul unor formu