- Social - nr. 7 / 11 Ianuarie, 2013 Voi spune, mai intai de toate, ca sunt amintiri tare dragi inimii mele. Pentru ca pastreaza in ele si fragmente de intamplari personale. Acoperind, calendaristic, fie si numai ultimii ani ai vietii celui care a fost si a ramas in cultura romana si universala filosoful-scriitor Constantin Noica. Respectiv, perioada 1975-1987. Sunt acei 12 ani ai sederii sale in camaruta saracacioasa, "inchiriata” in Paltinisul umbros, linistit si curat de deasupra mult indragitei sale Marginimi a Sibiului. Acea perioada, doar aparent linistita. Si lipsita de grijile materiale ale modestului sau trai zilnic. Insa si cu repetate si ingrijoratoare semne ale starii sale precare de sanatate! Cine a avut bucuria de a-l fi cunoscut personal, sau numai de a-l fi zarit in treacat, isi aminteste de plimbarile lui zilnice pe carari si poteci de munte. Prezenta sa aproape neobservata la masa modesta a cantinei. Salutul sau prietenos adresat pana si necunoscutilor. Desele promenade meditative pe strazile incarcate de istorie ale Sibiului si pe ulitele si campurile celor mai apropiate asezari: Rasinari, Orlat, Gura Raului, Sibiel, Vale si oraselul Saliste. Intemeiate si locuite dintru inceputuri de romani ardeleni adevarati. Tarani-oieri, padurari si pastori de animale vrednici de toata stima. Multi devenindu-i prieteni apropiati. Fiind invitat in casele lor la o gustare. Sau la o vorba de duh. Drumetindul de impreuna peste munti si vai. Verile, cu carutele. Iernile, cu saniile trase de cai. Erau acele plimbari presarate cu dragi amintiri. Atat pentru el, cat si pentru cei care au avut norocul sa le iasa in cale "omul in fulgarin si cu basca pe cap”. Drumetea cand singur, cand in compania unor prieteni sinceri si nezgomotosi. Aproape tacuti. Insa, musai, inteligenti. Cititori de slova scrisa pe hartie. Autori de carti bune. Patrioti si buni romani. Asa a fost,