Vasluiul este un judeţ al cărui istorie este una cu suişuri şi coborâşuri, cu momente de glorie şi lungi perioade de anonimat.
Vasluiul se înscrie într-un peisaj dominat de o accentuată alternanţă deal-vale, considerată de Lucian Blaga drept esenţială pentru definirea spaţiului românesc, a spaţiului mioritic.
La început a fost neoliticul, conturat de albiile Bârladului şi Vasluieţului, acolo unde mai târziu se vor înîlţa Curţile Domneşti. De altfel, în aproprierea municipiului Vaslui, la Poieneşti, există un important sit arheologic de unde s-a stabilit o cultură a carpilor şi una a bastarnilor, primii germanici ajunşi pe teritoriul României.
În perioada mileniului neclarităţilor, pe actualul teritoriu al Vasluiului, pe lângă populaţia românească, s-au stabilit şi elemente slave. După distinsul lingvist Alexandru Philippide, originea denumirii „Vaslui“ este o dobândire de origine cumană. Există, desigur, şi alte ipoteze, dar cea a lui Philippide e considerată a fi cea mai aproape de adevăr. Rădăcina „vas“ ar însemna „zonă împădurită“, deci Vasluiul însemna pentru cumani „râul care curge între păduri“. Putem gândi, în concluzie, la o formaţie statală cumano-română care ar fi existat până la marea invazie tătară din 1241.
Atestarea în scris a denumirii „Vaslui“ este mai târzie. Plecând de la o însemnare a călătorului polonez Macije Strykowsci, Gheorghe Ghibănescu a considerat că Vasluiul este atestat în 1375. Este vorba, însă, de o falsă interpretare demonstrată de mai mulţi istorici păstrată, din păcate, în unele documente oficiale, inclusiv pe o placă de marmură la intrarea în instituţia Consiliului Judeţean.
În 1423, în sfatul lui Alexandru cel Bun, apare boierul Şorbea de la Vaslui, dar nu se ştie dacă este vorba de ţinutul sau de oraşul Vaslui. Cea mai sigură atestare este cea din 1435, din scrisoarea domnitorului Iliaş către r
