În 14 februarie 1989 – de Valentine’s Day –, Salman Rushdie primeşte vestea că regimul fundamentalist al ayatolahului Khomeini îl condamnase la moarte. Scriitorul indiano-pakistanezoenglez intrase pe lista neagră a liderului religios de la Teheran din cauza Versetelor satanice, romanul în care îşi permisese – potrivit militanţilor hiper-activi ai musulmanilor stabiliţi în Marea Britanie – să batjocorească imaginea Profetului.

O împrejurare norocoasă a făcut să fi citit cartea imediat după apariţia ei: un prieten din Iugoslavia fusese cucerit de-un roman anterior al său, Midnight’s Children, şi îmi făcuse cadou volumul proaspăt apărut, introdus „prin contrabandă” în România, când avea cerneala încă proaspătă.

Ţin minte că n-am fost prea impresionat de masivul op. Îl găseam dezlânat, forţat, artificial, obositor prin sumedenia de patinaje retorice. Într-un cuvânt, o harababură lingvistică pe alocuri spectaculoasă, dar căreia îi lipsea, după gustul meu, substanţa. Supranaturalul, miraculosul, vrăjitorescul îmi erau cunoscute din variantele mai atrăgătoare, ale realismului magic al sud-americanilor. Visele lui Gibreel Farishta, unul din cei doi eroi ai romanului, îmi păreau construcţii inspirate de regulile modernismului Virginiei Woolf, „vignete” narative menite să exploreze subconştientul personajului, pigmentate cu artificii strategice luate cu toptanul din Joyce. Nu mă mir nici azi că n-am „prins” subtilităţile clericale ale episodului dedicat lui Mahound, „Mesagerul”, cel care avea să transforme romanul – şi pe autorul său – într-unul din cele mai dramatice momente din istoria literaturii universale.

Într-adevăr, n-aveam nici informaţia, nici exerciţiul de a „citi” o carte în cheie religios-ideologică. Nefiind familiarizat cu secretele doctrinelor islamice, ori cu concepţia care avea să ajungă imediat după aceea şi la noi sub eticheta de „po