S-ar spune că alegerile din 9 decembrie le-au dat peste nas aristocraţilor reflecţiei politice care publică şi vorbesc la televizor uniţi în jurul simbolului Băsescu. Preşedinte european, luminat, realist, just şi patriot – Băsescu n-a fost tocmai încarnarea acestor atribute. Desigur, ar trebui să fie un moment suplimentar de autoreflecţie pentru ei, pentru PDL, pentru susţinătorii lor, dar mă tem că rezultatul alegerilor readuce dezbaterea politică în matca veche a opoziţiei dintre prostime şi deştepţi. Prostimea se bucură, dar nu se poate exprima, în vreme ce deştepţii îşi mai vădesc o dată inteligenţa (ultragiată) în nobile elegii politice (vezi titlul editorialului lui Cosmin Alexandru din revista22, ultimul număr din 2012, „...Dar mulţi“). De aceea, eseul colegului Paul Cernat merită să fie luat drept punct de pornire pentru o analiză cu care promisesem că revin, cea a raportului dintre „stînga“ românească şi intelectuali. O să încerc să fac acest lucru din perspectiva a două „românisme“ pe care le întruchipează „stînga“ şi „dreapta“, diferite, dar la fel de păguboase, în numele cărora istoria se tot repetă de vreo sută de ani (cu întreruperi). Să nu ne mai punem problema naţională în discursul intelectual Intitulat „Revanşa“, titlu jumătate serios, jumătate ironic – şi, iată, un ultim omagiu adus celui mai de succes regizor român din regimul Ceauşescu, înregimentat politic după 1989 mereu la „stînga“ –, eseul lui Paul Cernat este, cred, primul text al unui intelectual autentic aflat pînă acum mereu de partea „bună“ a politicii româneşti, prin care se operează „trecerea“ dincolo – şi dincolo de mit. Cu doar cîteva săptămîni în urmă, Paul Cernat scria în revista 22, iar numele său figura pînă de curînd în caseta cu numele colaboratorilor acestei reviste. Paul Cernat este în acelaşi timp primul critic literar din noua generaţie care se angajează, ca să spun a