Un singur om o întovărăşea, un om care mărea primejdia deoarece era urmărit şi căutat în toate părţile. Acesta era cel mai mare dintre Brătieni, Dimitrie. Marele patriot fu silit s-o părăsească. Aşa că rămase singură şi o noapte întreagă cutreieră pe ploaie câmpiile şi drumurile desfundate.
De la o vreme, îi secă sânul din cauza emoţiei, a foamei şi a frigului. Liby ţipa, mărind mâhnirea mamei. În faţa unui han, i se făcu milă unei ţărănci, care-i zise: "Ia, dă-mi-o mie, cucoană, să sugă oleacă de la mine!" În sfârşit, în zorii zilei, dădu cu ochii de Dunăre. Inima nu o înşelase. O corabie de război ancorase în mijlocul râului şi în ea se aflau prizonierii. Doamna Rosetti alergă pe ţărm, cu ochii pe corabie. Întâmplarea voi ca să întâlnească acolo pe medicul comandantului turcesc din Rusciuk. I s-a dat voie să vadă prizonierii. Dădu copilul în braţele tatălui, iar celorlalţi le aduse veşti de acasă. Dânşii îi arătară suferinţele îndurate. Mulţi din ei s-au îmbolnăvit şi ani de zile au suferit de urmările acestei nenorociri. Unul a şi murit, neuitatul Nicolae Bălcescu. Doamna Rosetti află cu oarecare bucurie că vor fi duşi la Orşova şi puşi în libertate. Atunci dânsa o luă înainte şi îi aşteptă.
Acea cale pe apă, pe care ar fi putut s-o facă în 36 de ore, fu făcută în trei săptămâni! Motivele se aflară mai târziu. Turcia se tocmise cu Rusia. De la un căpitan de corabie, doamna Rosetti află că prizonierii sunt în drum spre Vidin. Tot de la dânsul căpătă şi nişte haine ţărăneşti, ca să se poată apropia. Astfel îmbrăcată, cu copilul la sân, ea urmă ţărmul Dunării până dădu de o fortăreaţă roşiatică, ce se zărea de la o mare depărtare. Când ajunse în apropiere, tocmai erau urcaţi prizonierii. Când sosi, ei o întâmpinară cu bucurie, căci fuseseră preveniţi" C.A. Rosetti, uimit, şi-a întrebat soţia: "Dar cum ai izbutit? Ce-ai făcut şi cum te-ai înţeles
