Mingea grea de noroi pluteşte undeva sus, degajată în tării de portar. Tribunele o urmăresc cu inima la gură şi mâna streaşină la ochi. Simt momentul de graţie. "O face din nou! Acum o face!" La mijlocul terenului, aşteaptă el. Calm ca şoferul troleibuzului 85, înainte să abordeze marele viraj de la "Izvorul rece".
Mingea coboară vertiginos. Abia apucă să atingă gazonul, că el o opreşte prin manevra la care este maestru: stop cu fundul. Tribunele explodează. "Ăsta e Bimbo, bă!" Era pe la sfârşitul anilor ’80, când Rapidul juca mai mult prin divizia B. Mii de oameni umpleau Potcoava Giuleştiului, să-şi vadă idolii chinuindu-se cu Carpaţi Mârşa, ROVA Roşiorii de Vede sau Petrolul Videle. Nici unul dintre ei nu era atât de iubit ca Bimbo Paraschiv.
De fapt, Bimbo era o poreclă, care i se potrivea ca nuca-n perete. Parcă îl văd: bondoc, în tricoul vărgat alb-vişiniu, cu chiloţii albi, lălâi, lungi până la genunchi. Şi deseori cu o pată maro în tur, urmă de la stopurile care i-au dus buhul.
Era fentos mare, Bimbo. Se uita la derută în dreapta şi pasa în stânga. De obicei greşit, dar ce încântare! O dădea printre picioare. La adversar, e adevărat, dar ce spectacol! Dribla ca nimeni altul. O dată, de două ori, de trei ori... până pierdea mingea. Ce conta? Bimbo zâmbea mereu.
Excepţional talent! Mima fotbalul ca nimeni altul. Coechipierii erau resemnaţi, ştiind că o să piardă mingea. Nu se puteau supăra: şi-ar fi suit suporterii în cap. Bimbo era idolul Giuleştiului, unde spectacolul a fost mereu pe primul plan. "Mai bine
o bară frumoasă, decât un gol urât". Aşa că restul echipei băga capul în pământ şi o lua de la capăt, după fiecare giumbuşluc.
Victor Ponta e leit Bimbo Paraschiv. Fentos mare. Cică indexarea cu 16% a taxelor locale de către primari nu e obligatorie. Dar dacă primarii nu vor să mărească taxele, nici să nu aştepte bani de la bu
