Răzvan Voncu, Labirintul mărturisirii,
Bucureşti, Edit. Tracus Arte, 2012, 350 p.
Dacă autorul ar aprofunda măcar o parte din ideile pe care le avansează, ar izbuti să ne ofere o nouă schimbare de perspectivă, a doua sau a treia de la Călinescu încoace, asupra statutului textelor medievale româneşti”, scrie Eugen Negrici în prefaţa Labirintului mărturisirii.
Ceva mai optimist decât el, cred că scontata schimbare de perspectivă s-a produs deja, prin chiar această carte, ale cărei premise teoretice sunt îndeajuns de clare încât să nu mai necesite eventuale ruminaţii. Sigur că abordarea e reducţionistă (investigaţia vizând exclusiv valenţele prozastice de tip confesiv în aşanumita literatură veche), dar nu e nicidecum incompletă. Schema logică a demersului nu are lacune ori sincope şi nu admite contradicţii interne. Parţială fiind, sinteza lui Răzvan Voncu rămâne totuşi o sinteză. Individualizată prin depăşirea sagace a opoziţiei tradiţionale din istoriografia literară românească (în care factorul estetic este sistematic concurat de cel cultural) şi prin impunerea unui operator nou, conciliant în fond, de natură, cum însuşi autorul o recunoaşte, antropologică. Explicaţia acestei opţiuni ingenioase, neaşteptate, nediscriminatorii (dar în acelaşi timp neaservite vreunei tendinţe la modă) e de un frapant bun-simţ intelectual:
„Din acest punct de vedere, fireşte că şi încercarea de faţă, deşi nu îşi propune să fie o istorie literară, ş...ţ nu a neglijat nici texte interesante prin altceva decât valoarea lor antropologică: prin faptul că aparţineau unor scriitori, prelaţi sau monarhi, prin faptul că vorbeau despre evenimente istorice sau, pur şi simplu, pentru că aşa, în lipsa lor de valoare estetică şi chiar larg culturală, participau la configurarea unei «poetici» a genului. Prezenţa confesiunii ca modalitate este, în opinia mea, mai i
