Corin Braga, Luiza Textoris,

Polirom, Iaşi, 2012.

Proiectul literar al lui Corin Braga se integrează într-o familie cu o respectabilă tradiţie la noi, Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu fiind „corifeii” unei şcoli literare care îşi trage rădăcinile din cercetarea comparatistă. Ceea ce îl apropie de Eliade mai ales este viziunea existenţială asupra fantasticului: fantasticul este o cheie pentru interpretarea „realului”, iar viaţa umană capătă adâncime, semnificaţie, prin proiectarea ei asupra unor cadre mai largi, fie că acestea sunt realităţi ale visului, ale subconştientului sau ale mitului. Lumile „de dincolo” nu sunt lumi gratuite, livreşti, nu sunt produsul imaginaţiei de dragul imaginaţiei, ele sunt moduri ale explorării interioare, ale libertăţii şi împlinirii. Fantasticul, la Eliade, este o formă de misticism ratat (adică intelectual), un mod al plenitudinii. În Luiza Textoris lucrurile ar părea asemănătoare – ca viziune a fantasticului, mai ales că avem un cuplu similar celui din Noaptea de Sânziene, doar că Luiza-Fulviu ratează „intrarea” împreună în tărâmul „de dincolo”, adică împlinirea. Lumea de dincolo din romanul lui Corin Braga este mult mai ambiguă, în sensul valorizării sale existenţiale: nu ştii dacă este bună sau rea, o lume a plenitudinii sau a singurătăţii, a morţii sau a vieţii, a rătăcirii sau a regăsirii. „Coincidentia oppositorum” – acest deus ex machina al gândirii mitice, pe care de atâtea ori mizează cu succes Eliade în proza sa – nu este sigur că funcţionează aici, până la final. Misterul persistă în romanul lui Corin Braga până la sfârşit, dincolo de toate posibilele grile de interpretare (psihanalitică, livrescă), dar senzaţia de la finalul romanului este mai degrabă de ratare, de angoasă, eul prins în lumea virtuală, a visului (sau a nebuniei) nu este un eu salvat, un eu recuperat, autentic. Jocul de-a lumile, cu