De la început: spre disperarea ambelor părţi, adevărul pare a fi la mijloc – plictisitor, aşa-i? Adică ni s-a spus despre Scoţia: referendum în chestiunea independenţei, în 2014. Despre Catalunya, unde un milion şi jumătate de oameni au cerut pe stradă desprinderea de Spania. Despre Flandra, sătulă şi ea de ifosele Bruxellesului. Se pregătesc de intrarea pe prima pagină Tirolul de Sud, Alsacia, Corsica, minoritatea poloneză din Lituania şi grupurile etnice din Frizia (Olanda).
La prima vedere, e grav. Numai că: doar 28% dintre scoţieni îşi doresc independenţa faţă de Marea Britanie, catalanii au ajuns şi ei la doar 40% după ce au aflat că eventualul nou stat catalan nu ar fi automat membru al Uniunii Europene. Flamanzii înclină covârşitor spre confederalism şi nu spre separare. Numai că prima pagină aparţine spaimelor şi nu analizei...
În Estul european, dezmembrarea Iugoslaviei şi a Cehoslovaciei ţine încă în priză forumurile pe internet, dar şi principalele partide politice – deşi niciunul nu spune că şi Iugoslavia şi Cehoslovacia au fost nişte făcături postbelice, absolut artificiale şi previzibile ca destin.
În România, nu-i niciun bai dacă vorbeşti despre dobrogeni sau olteni: dar când ai rostit despre Transilvania şi Banat, viaţa politică ia foc.
De fapt - şi-i peste tot în Europa – încă nu s-a ieşit din logica teritoriului disputat. Ne mândrim cu cetăţenia europeană, dar nu am clarificat definiţia propriei naţiuni. Încă marile capitale, de la Madrid la Paris şi de la Roma la Bucureşti, au impresia că ţin în gazdă nişte provincii şi încasează deci şi o chirie pe măsură. Pe de altă parte, provinciile ar vrea ca timpul istoric să le fi rezolvat identitatea, deci gata cu ştampila de la Centru.
Un lucru s-a perpetuat, de două milenii: provincia are destinul învinsului – iar problemele din interior însemnau război, războiul însemna pradă, pr
