DECLARAŢIE Acum, că Sărbătorile au trecut, pot să mărturisesc că-mi simt inima uşoară. Sunt decenii bune de când am pierdut simţul Crăciunului. Cât despre Anul Nou, el nu mi-a spus niciodată nimic. Ba da, mint, mă încăpăţânam să petrec ultima noapte din an scriind.
La petrecerea de Revelion, am fost doar de trei sau de patru ori în viaţă. De Crăciunul din îndepărtata mea copilărie, îmi amintesc vag. Revăd bradul care mi se părea totdeauna uriaş, probabil prin raport cu înălţimea mea, bogat împodobit şi strălucitor, împrejmuit de pachete colorate cu jucării. Deşi era război, lipsurile nu se făceau simţite cum se vor face în anii care au urmat.
Dar nu lipsurile vor distruge sentimentul de sărbătoare, ci ocultarea caracterului religios. Din teamă, lumea va merge tot mai rar la biserică, iar Crăciunul va rămâne asimilat Sărbătorilor de iarnă, adică Anului Nou, până – s-ar zice – în zilele noastre, dacă e să ne luăm după titulatură.
Moş Crăciun va fi rebotezat Moş Gerilă. Vacanţa va începe după Crăciun, considerat zi lucrătoare până în 1956, când, din cauza temerii că vor avea loc şi la noi mişcări studenţeşti inspirate de
Revoluţia din Ungaria, am fost trimişi acasă la mijlocul lui decembrie.
Vremuri grele
Lipsurile au jucat şi ele un rol, începând chiar cu greutatea de a cumpăra brazi. Pe piaţă, erau aduşi târziu şi în cantitate insuficientă, aşa că trebuia să recurgem la improvizaţii costisitoare. Au fost ani când am profitat de relaţiile unor apropiaţi ca să cumpărăm bradul ritual direct de la Ocolurile silvice.
Exista riscul de a fi oprit pe drum de echipaje de miliţie, care confiscau bradul şi dădeau amenzi. Bătaia pe brazii din piaţă semăna cu aceea de azi pe pachetele cu mâncare puse la dispoziţia pensionarilor de unele primării.
O dată, ţin minte, am fost în Obor, unde, auzi
