Să-l fi întrebat pe Mihai Viteazul cine l-a alungat pe Ieremia Movilă din cetatea Hotinului, auzeai una şi bună: „Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată ţara Moldovei“. Întregitorul nu pierdea nici o ocazie să turuie formula unificatoare, de la care aştepta nu atît să-l bage în istorie, cît să-l umple de bani prin triplarea birului. Chiar dacă, cu cinci ani înainte, Sigismund Bathory făcea anunţul unirii într-o variantă cît se poate de clară: „Prea luminatul domn Sigismund, din mila lui Dumnezeu, principele Transilvaniei, Moldovei şi Valahiei transalpine“, nimeni n-a îndrăznit să atragă atenţia asupra plagiatului. Şi chiar dacă ideea le-a trecut unora prin cap, se vede treaba că toţi au înclinat să-şi păstreze capul. Dar victoriile lui Mihai, atît cea de la Şelimbăr, cît şi cele de la Bacău, Roman, Neamţ şi Suceava, erau genul de victorii după care trebuia să încaleci pe cel mai iute cal şi să dispari din peisaj. Rudolf al II-lea voia Transilvania, aşa mototolită cum era, polonezii puseseră ochii pe ce mai rămăsese din Moldova, iar Ţara Românească se apleca zilnic în faţă, doar-doar o reuşi să intre sub jugul turcesc. Cum bani pentru plata mercenarilor nu mai puteau fi scoşi nici de la bouri, nici de la dropii, Mihai începe să se pregătească pentru dezastrul de la Mirăslău. Nobilii unguri intră în cîrdăşie cu generalul Basta şi, la 18 octombrie 1600, Întregitorul se trezeşte faţă în faţă cu 18.000 de cavaleri apuseni. Erau nu numai cuirasieri germani şi flamanzi, ci şi o mulţime de muschetari francezi, contemporani cu eroii lui Dumas-tatăl. Archebuzierii valoni, cuţitarii albanezi şi halebardierii secui nici nu s-au deranjat să-şi anunţe prezenţa, fiindcă Mihai abia dacă a adunat 10.000 de soldaţi, care îşi pariaseră deja toţi banii pe victoria adversarului. Bătălia de la Mirăs­lău fiind dinainte pierdută, ea