Tot timpul locul acela a fost unul nefast. La început funcţiona acolo un arest preventiv, unde, în timpul răscoalei din 1907, au fost închişi peste 1200 de ţărani. În 1920, s-a transformat în penitenciar. Grozăvii s-au petrecut şi atunci. În 1938, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, 14 legionari aflaţi în această închisoare, între ei şi Corneliu Zelea-Codreanu, au fost ridicaţi sub pretextul de a fi mutaţi la Jilava şi pe drum, în pădurea de la Tâncăbeşti, au fost împuşcaţi, pe motiv că ar fi încercat să evadeze.

După înfiinţarea, la 30 august 1948, a Securităţii, penitenciarul de la Râmnicu Sărat, căci despre el este vorba, a devenit închisoare comunistă. S-a umplut cu „frontierişti” şi „sabotori”, aceştia din urmă erau, de fapt, ţărani care refuzau să-şi achite „cotele”. În această perioadă au fost aduşi în celulele temniţei fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc, dintre cei care fuseseră judecaţi şi condamnaţi după înscenarea de pe aeroportul de la Tămădău. Au ajuns aici şi bătrânul Ion Mihalache, şi tinerii Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu. Atunci şi acolo s-a desfăşurat unul dintre cele mai sinistre experimente îndreptate împotriva fiinţei umane. Violenţă fizică, prin bătăi crâncene, prin înfometare, dar şi ceva în plus, mult mai subtil pe scara răului: distrugerea psihică prin izolare, prin tăcere, prin ruperea omului de tot ce înseamnă mediul său normal de viaţă. Deţinuţii nu aveau voie să comunice cu nimeni, trebuiau să uite chiar şi să vorbească, erau ţinuţi într-o linişte de nimic tulburată (până şi paznici erau obligaţi să poarte papuci de pâslă), într-o linişte de mormânt. Deţinuţii chiar trebuiau să se simtă ca şi când ar fi intrat în mormânt. Atâţia oameni de valoare şi-au găsit sfârşitul acolo. Între ei, şi Ion Mihalache, al cărui strigăt a răsunat tulburător între zidurile sumbre ale acelui spaţiu malefic: „Fraţilor, aici e Ion Mihala