Anul care s-a încheiat a fost așa: Anul Caragiale (ironia lui Ion Luca a făcut să fie și an electoral, cu mari tulburări politice, ocazie pîrdalnică de actualizat textele lui, nu mereu spre folosul artei), Anul Strindberg (cu finanțarea țării-mamă, a fost ocazia publicării în românește a unui număr semnificativ de texte ale lui), anul deschiderii a două săli noi la Teatrul Național din București, anul aniversar al Teatrului Național din Tîrgu-Mureș (50 de ani de la înființarea secției române), anul desfășurării a două festivaluri bienale (Reflex, la Sfîntu Gheorghe, Interferențe, la Cluj), anul în care Andrei Șerban a (re)făcut Troienele la Opera Națională din Iași. Deci, 2012 a fost un… an. Ne-a plăcut… ciclul Caragiale de la Teatrul Național din Capitală, cu D-ale noastre, teatru-dans de Gigi Căciuleanu, Două loturi, dramatizare de Alexandru Dabija,Conu’ Leonida față cu reacțiunea, regia Silviu Purcărete, șiNăpasta lui Radu Afrim. Nu știu ce eforturi face TNB pentru promovarea acestor producții, în mod evident diferite de oferta „tradițională“ a instituției, și în ce măsură această direcție mai puțin populist-clasicistă va continua, dar surpriza a fost foarte plăcută.
Nu ne-a plăcut… prețul la bilete la același Teatru Național. La nivelul subvenției TNB și avînd în vedere statutul de accesibilitate largă pe care îl presupune această subvenție, să vinzi bilete la Năpasta lui Afrim (unde publicul potențial e unul tînăr, dar nu neapărat deținător de legitimație de student, un public nou pentru TNB) cu 60 de lei (de două ori prețul maxim de la Odeon și cu 50% mai scump decît la Bulandra) e o snobăreală în defavoarea spectacolului însuși. Ne-a plăcut… Festivalul Reflex de la Sfîntu Gheorghe, pentru dimensiunea lui asumat „estică“ și nonconformismul unei selecții care a arătat că „mare“ nu echivalează obligatoriu cu „clasic“. La fel de mult ne-a plăcut săptă
