La momentul publicării şi apoi al punerii sale în scenă (în plin secol XVIII), Nathan-ul lui Lessing a ridicat multe sprîncene nedumerite, apoi a fost pus la index, iar acum, fiind un text atît de puţin frecventat, ridică automat întrebări legate de autenticitatea demersului: cît de onest este el şi cum anume reuşeşte să se raporteze la publicul vremii sale? Şi, nu în ultimul rînd, în ce fel este transmisă informaţia: se poate trece dincolo de tonul didactic şi demonstrativ pentru a se ajunge în mod firesc, neforţat la esenţă, dincolo de celebra şi mult exemplificata parabolă a celor trei inele? Răspunsul se poa­te căuta şi în spec­ta­colul de la Tîr­gu-Mu­reş, al cărui regizor, Harsányi Zsolt, îşi articulează demon­stra­ţia pe o abordare preponderent estetizantă (o contribuţie esenţială avînd aici Adri­an Ganea – decorurile – şi Alina He­rescu – costumele), pe care o contrabalansează cu distanţarea necesară – din punctul de vedere al înţelegerii de secol XXI a unei teme precum cea de faţă şi, din cînd în cînd, cu umor detaşat, aruncîndu-i însă finalul într-o zonă sumbră, dincolo de presupusa rezolvare a conflictelor şi misterelor, care, aşa cum se prezintă ea, nu poate, în mod logic, decît să genereze alte încurcături şi alte crize de identitate. Montarea de faţă se adresează spectatorului mai ales vizual, regizorul concepîndu-i o structură circulară: de la foc porneşte, cu foc se încheie. Atîta doar că focul de la început este incendiul care devastează casa evreului, iar cel de la final este pîrjolul care îl arde pe evreul însuşi (extrapolînd, războaiele clădite pe credinţă continuă să distrugă) – de unde şi premoniţia: Nathan este cel care rezolvă misterul şi care propovăduieşte egalitatea între religii şi tot el este cel care, după vreo două secole şi jumătate (calculînd de la Iluminism încoace), este aruncat în foc, după ce o mare parte din lumea creştină