Ce rămâne atunci când arde un lucru? Pare simplu. Desigur, cenuşa. Nu e tocmai aşa. Cenuşa deja celebră a lui Sergiu Nicolaescu, de exemplu, te pune puţin pe gânduri.

Acum ceva ani a apărut un manual de istorie pentru liceu. Se punea problema manualelor alternative iar acest manual a stârnit indignarea unor pretinşi specialişti în istoria României. Printre alţii, Sergiu Nicolaescu a propus arderea manualului în piaţa publică.

Să ardem cărţi! Nu e o problemă, au mai făcut-o şi alţii. Avem scuza că se întâmplă şi la case mai mari. Îţi vin în minte imaginile din 451 Grade Fahrenheit, cartea lui Ray Bradbury (în lumea imaginată acolo, cărţile sunt interzise; pompierii au sarcina să descopere bibliotecile clandestine şi să le ardă), şi, mai ales, scenele uluitoare cu cărţi arzând din filmul lui Truffaut (un amănunt: la un moment dat, una dintre cărţile arse este Mein Kampf a lui Hitler). Creştinii au fost arşi pe rug şi i-au ars, la rândul lor, pe rug pe alţii (pe lângă faptul că au ars şi cărţi). Pare aproape echitabil. Dar nu neapărat creştinesc. Ardem cărţi şi în schimb fabricăm oameni de hârtie. Nu pot să nu-mi imaginez oameni făcuţi din hârtie de ziar. Şi nu acei nefericiţi ai sorţii care dorm pe băncile din parc. Nu, acei (prea)fericiţi, strălucitori ca diamantele, care lasă impresia că stau treji în luminile reflectoarelor. Cumva nu reuşim să ieşim din hârtii, din origami. Şi nici din ridicol. Origami-ul presupune o anumită îndemânare. Şi imaginaţie. Ridicolul e steril chiar dacă pare divers. Poţi să cauţi prin cutele specifice manevrelor de origami ca şi cum i-ai buzunări pe oamenii de hârtie. Nu prea găseşti nimic de citit. Şi nici măcar de ars. Oamenii devin un fel de ţigări. Se consumă excesiv deşi dăunează grav sănătăţii. (Oare au timbru?) Şi aşa ajungem inevitabil din nou la scrum. La cenuşă. Şi urna lui Sergiu Nicolaescu unde îşi găseşte până